Revoluția unui copil de la granița cu URSS

Entuziasmul

Revoluția m-a prins abia venit de la școală, după o zi banală de clasa a II-a. Nici n-am apucat bine să-mi dau jos uniforma, că a sunat la ușă. Conform protocoalelor de securitate, am întrebat cine e. După ce am primit răspuns, procedura spunea că trebuie să mă ridic pe vârfuri, până la vizor, să verific dintr-o a doua sursă dacă pot deschide. Era Corina, fata familiei Ivan, oamenii care au avut grijă de mine pe timpul efectuării stagiului de șoim al patriei, al vacanțelor și, în general, când ai mei erau la muncă. Avea atunci cam optsprezece ani și scopul vizitei ei era să îmi încălzească mâncarea, apoi să mă oblige să dorm la prânz. Radia de bucurie. Mi-a zis, cu foarte mult entuziasm în glas, că s-a schimbat planul. M-a îmbrăcat rapid și m-a informat că urma să merg să mănânc la ei. „A căzut Ceaușescu!” După ce mi-a explicat sumar cum a căzut, am plecat spre tramvai. Era o zi frumoasă la Galați, cu soare. Pe stradă se simțea ceva diferit, parcă totul se mișca mai repede, se schimbase viteza de deplasare a oamenilor și obiectelor din jurul meu. Și tramvaiul parcă mergea mai repede decât de obicei. Era plin, lumea vorbea mai tare. Din el vedeam când și când steaguri ale României, lume alergând, urlând. La coborâre, m-a izbit imaginea unui tricolor cu gaură în mijloc. Atunci cred că am înțeles că treaba era serioasă.

Frica

Câteva zile n-am mai plecat de-acolo. Ai mei veneau să mă vadă, apoi plecau, dar nu mă luau acasă peste noapte. La televizor se dădeau morți, împușcături. Pe de-o parte îmi convenea că în cutia aia de lemn cu ecran aveam și eu, în sfârșit, la ce mă uita. Pe de alta, îmi era cam frică de ce vedeam. În mintea unui copil de opt ani cuvântul „teroriști” sună mai înfiorător decât pentru un adult. Țin minte că, în vremea protestelor de la Ordonanța 13, am trecut într-o seară cu fiică-mea prin Piața Victoriei. M-a întrebat ce e în clădirea Guvernului. I-am spus că acolo sunt niște hoți. O bună perioadă, până a mai crescut, m-a rugat să ocolim zona. Nu mai știu cât am stat în exil la familia Ivan, dar țin minte că totul a culminat cu vizionarea în grup a procesului lui Ceaușescu, anunțat din timp și dat în premieră la TVR, după cum se știe. Moartea dictatorilor, savurată cu deosebită sălbăticie de toți cei din sufragerie, a fost semnul că mă pot întoarce acasă în siguranță. Primisem de la Moș Gerilă un pistol verde, din plastic, made în RDG, cu capse, care evident lipseau. În prima noapte liberă petrecută în apartamentul nostru de trei camere, în cartier rla noi a început să se tragă. Se auzea atât de tare, încât aveam impresia că totul se întâmplă la noi pe balcon. Maică-mea m-a dus din pat cu tot cu plapumă și pernă pe hol, unde nu erau geamuri. Se trăgea de minute bune și nu înțelegeam de ce, din moment ce Ceaușescu murise. Îmi reveneau în cap teroriștii de care mă speriasem atât de tare la televizor cu câteva zile înainte. Momente în care a sunat din nou la ușă. De data asta nu mai era Corina, ci vecinii de la etajele superioare. „Ia un topor, vecine, să mergem jos, să apărăm scara de teroriști!”, l-am auzit pe un bou. Cred că mai frică decât atunci nu mi-a mai fost niciodată. Am început să plâng, să-l rog pe taică-miu să rămână în casă. S-a dus săracul, mai mult să nu se facă de căcăt în fața vitejilor din bloc, dar s-a și întors repede, că încetaseră focurile.

Eliberarea

A doua zi dimineață, tot soare era. După ce au dat ai mei câteva telefoane, să vadă cum stă treaba prin oraș și pe la întreprinderea unde lucrau, ne-am echipat și am ieșit toată familia în recunoaștere. Am luat cu noi o sacoșă cu niște bomboane de pom în ea, plus un pui întreg, proaspăt gătit. N-am să uit cât oi trăi cum Dacia noastră galbenă s-a oprit în dreptul unui tanc. Mi-au dat puiul, m-a urcat taică-miu pe umeri, iar eu, exact ca în picturile prolecultiste în care copiii țineau în mânuțe porumbei albi spre a-i înmâna tovarășului mult iubit, i l-am oferit solemn unui ostaș ieșit jumate din turelă. Am făcut-o din tot sufletul meu de pionier care urma să fie degradat. M-am întors acasă fericit și mulțumit de contribuția mea la Revoluție. Mi s-a dat voie să ies puțin cu copiii în spatele blocului. Liniștea primei zile de libertate era apăsătoare, lumea cred că era obosită și speriată, nu se auzeau mașini, nu era zgomot pe stradă. Dar ea s-a risipit brusc, cu o violență necunoscută de mine până atunci. La două scări distanță, se tăia un porc. Primul porc asumat și asomat în democrație, între blocuri. Un adevărat act de proclamare a libertății. Din acel moment, mi-am zis în mintea mea de copil că fără Ceaușescu se poate orice. Destul de parțial, am avut dreptate.

M.T.

PS: Oficial, în Galați, la Revoluție, au murit trei oameni. Primul călcat de un TAB, nu se știe nici până azi cum de ajuns acolo. Al doilea împușcat de o rafală trasă de autor necunoscut, iar al treilea răpus de gloanțe în fața Poștei Centrale, pe 7 ianuarie 1990.