E prima carte a sîrbului timișorean Goran Mrakić pe care am citit-o. Din precizarea editurii, că e un volum de non-ficțiune, dar și din semnalmentele textului, prozele scurte și ultrascurte par un jurnal cît se poate de zilnic. Doar că e un jurnal în care autorul nu spune în ce an l-a scris; începe la 1 ianuarie și se termină în ultima zi a unui an care nu contează. Acest mister calendaristic contrastează vădit cu precizia cu care diaristul își localizează însemnările zilnice și cu observațiile minuțioase despre starea vremii. Drept care am tras concluzia că autorul a pus laolaltă 366 de texte de tot felul, de la anecdote, cu sau fără poantă, la micropovestiri, instantanee și scurte eseuri, folosind convenția jurnalului dintr-un an bisect. Un amestec savuros de relatări în priză directă, cum își numea Mircea Nedelciu povestirile netextualiste, de amintiri – reale sau inventate! –, de dialoguri între bănățeni care pun lumea la cale, cu umor involuntar, de considerațiuni neprotocolare despre vîrstele Timișoarei, despre ale vieții valuri, despre mîncărurile specifice țărilor balcanice și de rețete ale medicinei populare autohtone, cam ca în vechile almanahuri cu de toate destinate unui public pestriț. Amestecul ăsta se vede și în limbajul acestor însemnări în care se învecinează regionalisme din Banat cu citate din limba sîrbă sau, mai des, din engleză, noua lingua franca a lumii, cu termeni luați din limbajul cult și de cult și neologisme lîngă arhaisme într-un fel de bric-à-brac de cuvinte și stiluri. Un autor mai puțin înzestrat și-ar frînge gîtul într-o asemenea echilibristică pîndită de kitsch. Goran Mrakić iese cu bine din această încercare, ajutat și de ironia și autoironia cu care scrie, dar mai ales de umorul său satiric care amintește de umorul lui Kusturica, din Unde sînt eu în toată povestea asta?
Cu o predilecție cehoviană pentru oameni neînsemnați, Mrakić scrie despre boschetarii din Timișoara, despre țăranii din Variaș, satul său natal – are o imensă provizie de întîmplări și personaje de acolo –, despre Dorel de Timișoara, despre Marian Iancu, vremelnicul patron al echipei de fotbal Poli Timișoara, despre napolitanele „Dănuț“ și despre biscuiții „Eugenia“ care-i trezesc amintiri din copilărie, despre prezentul și posteritatea imediată a lui Nicolae Ceaușescu sau despre Poșta Română, ca loc de întîlnire a două generații care n-au nimic în comun: septuagenarii cu bască și geci cenușii, care se duc să voteze îmbrăcați la costum, și adolescentul plictisit care se uită la reel-uri de pe Instagram și de pe TikTok, poartă haine de firmă, nu votează cu nimeni și îl enervează toată lumea.
Cele mai izbutite proze din volum mi se par cele fără poantă finală, mici narațiuni în care autorul se mulțumește să povestească, lipsit de intenții moralizatoare și de ambiții „artistice“. În plasa fină a acestor texte, unele doar de cîteva rînduri, descoperi un ce inefabil care te urmărește și după ce ai trecut la însemnările din zilele următoare. Interesante, scrise cu nerv sînt și textele despre lumea jurnaliștilor din Timișoara, în care diaristul s-a învîrtit timp de douăzeci de ani. Nu m-am dat în vînt după impresiile lui de lectură, scrise cu o seriozitate care nu se potrivește cu celelalte texte. În schimb, amintirile sale cu scriitori – români, sîrbi și de alte etnii – au o savoare care ține de observația chichiricioasă a autorului care nu cade pe spate în fața gloriei ambulante, ci spune neted cum i s-a părut interlocutorul, ca persoană fizică.
Cele 366 de snoave, cum le spune autorul prozelor din acest jurnal, alcătuiesc laolaltă o construcție bizară, aiuritoare la prima vedere, dar care se ține cît se poate de bine în țîțînile ei.
Goran Mrakić, O beție cuantică. Snoave pentru o lume bizară, non-ficțiune, n’autor, 2025.
1.468 de vizualizări
