Despre Eminescu, cu sinceritate

Știu că e urât să nu vorbești la superlativ despre el, dar dacă ducea o viață sănătoasă, bea cel puțin doi litri de lichide pe zi, evita excesul de grăsimi, zahăr, alcool și în general ținea cont de toate sfaturile medicilor și nutriționiștilor din secolelor XIX, XX și XXI, Mihai Eminescu împlinea astăzi 176 de ani.

L-am urât din tot sufletul. Așa cum unii zic că sunt steliști, rapidiști sau dinamoviști de mici, eu am fost anti eminescian de mic. A pătruns în viața mea devreme și destul de agresiv. Mi-a furat mult timp prețios de joacă. Din cauza lui cred că m-am certat prima oară cu părinții. Până la Eminescu, conflictele din casă, cele în care eram protagonist, apăreau doar din cauza obrăzniciilor și neascultării. Mi-o furam în tăcere. Datorită lui am început să argumentez. Pentru asta îi mulțumesc. Am ridicat pentru prima oară glasul și am bolmojit răspicat că nu-mi place Eminescu din cauza cuvintelor lui complicate. Dacă tot eram obligat să învăț versuri, preferam poeziile cu animale, nicidecum pe cele ale lui Eminescu sau pe alea patriotice cu glii strămoșești și realizări mărețe. Pe copiii prietenilor de familie care știau pe de rost Luceafărul îi visam că-i bat părinții. Aplauzele din sufragerii la finalul momentelor de dresură artistică mă dureau la fel de tare ca privirile maică-mii. În afară de a încerca să îmblânzesc o minge, la vremea aia fiind înzestrat cu mobilitatea lui Stephen Hawking bătrân, nu știam să fac nimic spectaculos. Nu înțelegeam, nici azi nu înțeleg, cum o făptură umană în vârstă de șapte ani o poate lua ușurel spre o carte de poezii pentru oameni mari și, fără să fie obligat de cineva, începe să memoreze zeci de strofe pe care nu le înțelege.

Coșmarul eminescian a continuat și în școala primară, apoi în gimnaziu. În liceu am început să-l văd pe marele poet cu alți ochi. S-a mai reabilitat puțin, dar nu îndeajuns cât să-mi intre la suflet. Nu l-am uitat pentru cât m-a chinuit, dar am încercat să-l înțeleg și să mi-l apropii.

Întâmplarea face ca în Galați să se afle prima statuie a lui Eminescu făcută vreodată, aproape de liceul unde am petrecut clasele V-XII. Poetul este e în picioare, drept, semeț, cu Veronica Micle mai jos, dezbrăcată în poziție de alergare și ținând o făclie în mâna dreaptă. În fiecare an, în preajma zilei lui de naștere, iubitori anonimi de poezie din oraș furau sau distrugeau mâna dreaptă a Veronicăi. O refăcea de fiecare dată domnul Gheorghe Andreescu, profesorul meu de desen din gimnaziu, un om senzațional. Pentru ca intervenția asupra statuii să fie echilibrată, autorii necunoscuți ai ritualului îi adăugau muzei un triunghi de floci sub burtă, cu fum de la lumânare pe marmura albă. O imagine nemuritoare pe care am avut șansa să o văd de multe ori. Acum vreo doi ani, ajuns în Ipotești pentru prima oară, am vizitat casa memorială. La doi pași, nouă, modernă, strălucitoare, a apărut în fața mea sala sporturilor Mihai Eminescu. Cred că a fost modul lui elegant de a-și cere scuze.