„Plecat“, o expoziție care aduce diaspora acasă, în poze

Cosmin Bumbuț și Elena Stancu se plimbă de niște ani buni prin Europa și adună povești ale românilor plecați la muncă. E un experiment de viață spre care mulți privim, cel puțin din tagma jurnaliștilor, cu puțină invidie și admirație.

Din când în când mai intram pe site-ul lor documentar, teleleu.eu, unde mai citeam câte o poveste bine scrisă și documentată. Sunt de regulă povești triste, astfel că mecanismul de conviețuire cu realitatea te obligă să îți muți atenția, să nu rămâi blocat în poveste, oricât e ea de bine scrisă și însoțită de poze. Pe undeva, e ca povestea copilului din Africa ce face foame și sete. Știi că există, știi că e permanent, dar nu stai mereu blocat cu mintea acolo. Mai donezi din când în când, dacă o faci, către UNICEF ori altă entitate, după care îți vezi de viață. Așa și cu românii poveștilor adunate de Cosmin și Elena. Îi știi, sunt acolo, există. Și sunt mulți, cu la fel de multe povești.

Din 19 martie și până pe 19 aprilie, la Muzeul Național de Artă Contemporană, Cosmin și Elena ocupă câteva săli la ultimul etaj cu expoziția „Plecat“. Câteva zeci de povești, în poze și mici texte, se aștern pe pereții – ce ironie! – muzeului de la Parlament. Aleșii neamului, cei care sunt în bună măsură purtători ai răspunderii pentru valul de migrație românesc, ar trebui să aibă în fișa postului obligația de a vizita expoziția asta. E, de departe, cea mai bună din cele câteva pe care muzeul le găzduiește în perioada asta. Și probabil singura care merită cei 36 de lei cât e taxa de intrare.

Chiar dacă sunt rezultatul unei documentări cu valoare statistică, căci există și multe povești de succes ale românilor plecați din țară – am văzut chiar și în pozele expoziției câteva cu medici și cazuri mai fericite, dacă pot să le zic așa –, ceea ce reușește expoziția asta e să adune esența a câteva milioane de români pe care nevoia și necazurile de acasă i-au împins să lase în urmă totul, case, prieteni și uneori copii. Sunt povești triste ale căror singur silver lining e că oamenii ăia din poze au reușit să își găsească un loc unde le e mai bine. Păcat că n-a fost să fie aici, acasă.