Maica în crîngul de salcîmi adie,
tata-i pitit în roșcovii cu spini.
Parc-ar juca aceeași comedie
de cînd erau și tineri și străini.
O creangă-mi face semn cu mîna-i verde,
o frunză mi se-așează pe genunchi,
dacă nimic din lume nu se pierde
pădurea-i plină de bunici și unchi.
Maică-a zăpezii de odinioară,
tată hipnotic și funambulesc,
o să vă simt din nou la primăvară
cînd unghiile voastre înfloresc.
N-o să negociez ca precupeții,
din cîți ani mi-au rămas aș da cîțiva
să vă mai văd odată-n timpul vieții.
Dar fratele meu orb șopti: mai va!
Mai va!
(o tentativă de a-mi revedea fratele și părinții)
Zoom Mai va!
Foarte frumos! (Nu ca ar trebui sa o spun eu.) Cu toata stima, A. Matita
P. S. Dar, ma scuzati (inclusiv pentru ca am inceput cu „dar”), mai observ un lucru uitindu-ma la toate comentariile astea, si, de ce nu, la toate articolele: chiar si in acest spatiu (destul de) restrins al Catavencilor, fiecare isi urmareste propria idee, isi traieste propria (hai sa-i spun, dar nu in sensul rau) nebunie. Rareori vad comunicare, desi, presupun, comentariile tocmai pentru asta ar trebui sa fie: sa mai schimbam o idee, un gind, un sentiment. (Sa o dau in derizoriu: sa mai schimbam o vorba, sa mai cunoastem lumea. Dar uneori din derizoriu putem ajunge la sublim.) Nu stiu ce m-a apucat. Vedeti, exact ce spuneam: e la fel de valabil si pentru mine.