În fiecare primăvară și toamnă, Bucureștiul intră în febra semimaratoanelor. Ele nu se fac în vacanțe, cînd e mai liber. Vara e cald, iarna e frig, nu se poate alerga decît în plină activitate urbană. În acele zile de fugă organizată, orașul nu mai aparține celor care trăiesc în el la pas, tîrîș sau cum le permite aparatul locomotor. El e acaparat de oamenii în colanți fosforescenți, cu număr prins în piept și aplicație de puls pornită. În week-end-ul proaspăt încheiatului semimaraton, Capitala a fost iarăși pusă pe pauză.
S-a anunțat din timp că vor fi bulevarde închise, dar greu poți să prevezi urgențele medicale sau de alte feluri, care necesită deplasarea urgentă cu mașina sau cu autobuzul. Așa s-au putut vedea zeci de ambulanțe blocate în pasaje, pe șoselele importante ale orașului și cine știe cîte vieți puse în pericol în numele sănătății prin mișcare.
Sigur, alergarea e sănătoasă. Sportul e bun, am mai spus-o și anul trecut, cînd i-am pomenit pe frumoșii noștri alergători amatori. Mișcarea trebuie încurajată. Dar există o diferență între a organiza un eveniment sportiv într-un cadru potrivit și a transforma un oraș deja sufocat într-un experiment de rezistență psihică pentru restul populației. Bucureștiul abia funcționează într-o zi normală. Are un trafic grotesc, infrastructură subdimensionată, pasaje insuficiente, transport public care scîrțîie și cartiere întregi care depind de două-trei artere principale. Într-un asemenea oraș, să închizi zone uriașe ore întregi, chiar și în week-end, înseamnă să produci deliberat haos.
Există și ceva aproape mistic în bucuria alergătorului urban care, măcar pentru o dimineață, simte că orașul e numai al lui. Aleargă relaxat pe mijlocul bulevardului gol și postează că Bucureștiul e mult mai frumos fără mașini. Sigur că e frumos. Și supermarket-ul e frumos fără clienți, iar metroul e chiar splendid fără călători. Dar orașele există tocmai pentru oamenii care au treabă în ele. Pentru cei care merg la muncă, pentru cei care duc copii, pentru cei bolnavi, pentru cei care trebuie să ajungă rapid undeva. Nu poți suspenda viața normală a unui oraș de două milioane de locuitori doar pentru ca alții să-și bată recordul personal pe zece kilometri. Sau recordul nesimțirii. Tura asta am văzut alergători care în timp ce stricau bunătate de încălțăminte spre linia de sosire vapau de zor. Am vrut să sar gardul, să-i scot din cursă, dar mi-am amintit că mă poate lua Poliția.
Am stat și am analizat cîteva minute niște sute de atleți. Mulți obezi și indivizi care nu au absolvit nici măcar școala mersului mi-au trecut prin fața ochilor. Dacă alergarea e soluția supremă pentru o viață mai bună, de ce nu merg alergătorii și la serviciu în fugă? De ce nu aleargă cu sacoșele de la supermarket sau spre aeroport, cu două trollere după ei?
Nu zic să nu se mai țină semimaratoane prin București. Dar, repet, am mai propus asta și în 2025, un prim pas către un compromis care să împace pe toată lumea ar fi înăsprirea condițiilor de participare. Dacă prezinți semne grave de șaorma pe corp, nu ești primit, iar dacă întîrzii prea mult, să fii amendat. De la an la an, cred că s-ar obține rezultate din ce în ce mai bune, iar Bucureștiul ar fi blocat cu cîteva ore mai puțin.
