Într-un interviu pentru revista Familia, Bogdan Perțache recunoaște că Metec e un roman rezultat din trei nuvele, care, inițial, n-au fost decît una singură. Totuși, cele trei nuvele se încăpățînează să-și păstreze autonomia, în pofida încercării autorului de a le așeza sub umbrela romanului în paginile finale ale celei de-a treia, pe care o și strică din cauza asta. Altfel, textele componente scrise la persoana întîi cu o vioaie (și plauzibilă) oralitate stau bine pe picioarele lor de thrillere de mic litraj, ca să zic așa. Cei trei povestitori sînt un artist plastic făcător de vitralii, un arheolog și un popă care e și profesor de religie. Numitorul lor comun e că sînt „meteci“, cum li se zice disprețuitor în Franța străinilor care se stabilesc acolo și vor să se integreze. Pe românește, „venetici“ sau, mai nou, prin satele de la cîmpie, „proveniți“. Toți trei sînt cetățeni români. Pe Damian, vitralierul brașovean, meseria și o bursă de studii îl fac metec în Franța. Arheologul, român de etnie grecească, devine yabaci, metec adică, în Turcia, iar popa ortodox, țigan dintr-un sat din Balta Brăilei, e metec la el în țară, din motive etnice, deși are studii de specialitate și parohie cu acte în regulă.
Romantici și suciți, uneori pînă dincolo de limitele verosimilului, cam ca personajele lui Fănuș Neagu din Frumoșii nebuni ai marilor orașe, metecii lui Bogdan Perțache au mare trecere la femei, astfel că împinși de valurile vieții își înșală nevestele în străinătate, deși își fac probleme de conștiință. În schimb, dacă li se pare că consoartele chiar îi traduc, spre stupefacția lor de bărbați încîntați de ei înșiși, protagoniștii trec prin crize de gelozie ca Ștefan Gheorghidiu, ba chiar unul dintre ei pune mîna pe par ca să-și spele onoarea conjugală.
Narațiunile celor trei curg imprevizibil și sincopat, cînd înainte, cînd în răspăr, după cum îi duce spontaneitatea pe povestitori, ai zice. De fapt, autorul îi obligă pe toți să lucreze pe două planuri, în contrapunct, încît, de la un moment încolo, începe să te sîcîie impresia că Damian, Yórgo și Franco au avut același profesor de creative writing. Lipsite de povara de a se autopovesti, femeile din cartea lui Bogdan Perțache sînt precis conturate, „se țin minte“, cum obișnuia să spună încîntat profesorul Eugen Simion la cursuri, iar sucelile lor au un ce misterios care le dă farmec. Una dintre ele, o actriță autoritară, grecoaică din România, focoasă, cînd nu e calculată, o pălmuiește pe stradă pe o fostă iubită a vitralierului fiindcă fosta și-a permis să fie prea familiară cu actualul ei. Ea însăși însă practică adulterul, totuși n-are nici o apăsare din cauza asta, fiindcă e în divorț de soțul căruia îi pune coarne.
La rîndul său, Damian, artistul vitraliilor care emite considerațiuni despre fragilitatea tăioasă a sticlei, cel ce trece periodic prin crize de identitate, pînă într-acolo că se crede doar un geamgiu cu pretenții, devine un cotoi în călduri cînd întîlnește o femeie atrăgătoare. Meditativul arheolog Yórgos, bărbat trecut și de a doua tinerețe, seduce o tînără turcoaică, la adăpostul convingerii ad-hoc încropite că fata ar fi cea care i se oferă.
În filigranul personajelor lui Bogdan Perțache se simt comediile domnului Caragiale, cu Mița Baston și Didina Mazu aduse la zi și cu Pampon și Crăcănel trecuți prin școli înalte, intelectualizați însă doar pînă la genunchiul broaștei. Îi vezi problematizînd abisal și vînturîndu-și principiile ca în Camil Petrescu, dar la o adică din adîncul lor răzbate, una-două, mitocanul amoral și, la o adică, fără manere.
Metecii și metecele noastre, precum și candidații la metecie, ar avea ce citi în cartea lui Bogdan Perțache, ca să-și tamponeze nostalgiile. Și așteptările.
Bogdan Perțache, Metec, Editura Polirom, 2025.
