Cum e să fii femeie în Iran sau iraniancă exilată după revoluția ayatollah-ului Khomeini? Despre asta e romanul lui Sanam Mahloudji. Nu chiar orice femeie, de fapt sînt mai multe, dintr-o familie superbogată care a însemnat ceva în istoria complicată a acestei țări. Iranianca Sanam Mahloudji n-a apucat să vadă la ea în țară metamorfozarea islamistă a Persiei după venirea lui Khomeini la putere. Părinții ei au emigrat în America, la Los Angeles, orașul în care ajung și cîteva dintre personajele ei, care s-au prins la timp în ce va consta democrația promisă de ayatollah iranienilor și de cîtă libertate vor avea parte femeile după alungarea șahului de la putere.
Cine se așteaptă ca Persanele să fie o cronică neagră despre supraviețuire și exil a greșit cartea. Poveștile din romanul lui Sanam Mahloudji sînt spuse cu umor și cu optimismul celor ce s-au încăpățînat să spere că regimul terorist al ayatollah-ului nu va ține mult, iar Persia adevărată, rebotezată Iran, se va întoarce în apele ei din totdeauna. Femeile care spun povestea familiei și propriile lor întîmplări nu iau nimic în tragic. Ar fi sub demnitatea lor să se lamenteze sau – Mașallah! – să admită că au ajuns la strîmtoare. Cele mai în vîrstă, ca mereu hotărîta Elisabeth, cea cu nasul lung, sînt mîndre de înaintașul lor, Marele Războinic, care, demult, voia să democratizeze și să modernizeze Iranul – cel puțin așa zice istoria orală a familiei. Cele mai tinere precum stîngista Bita sau vulcanica Niaz, nepoatele lui Elisabeth, vor să schimbe lumea ori măcar să se poarte așa cum le taie capul, nu cum li se spune că ar fi bine, Bita, în America, Niaz, la Teheran. Persanele din generația de mijloc – exilatele – sînt, una (Seema), conformistă, ascultătoare și supusă în fața schimbărilor pe care le aduce Occidentul în viața ei, într-un cuvînt o adaptabilă, cealaltă, Shirin, detestă America și Marea Britanie pe care le consideră răspunzătoare de toate relele petrecute în Iran pînă la Revoluția din 1979. Shirin, care se folosește de înlesnirile și libertățile pe care le au femeile în Occident, nu uită însă că ayatollah-ul Khomeini s-a întors în țară din Occident, ca o uriașă pasăre neagră, pentru a distruge tradițiile persane mult mai mult decît coruptul șah Pahlavi, marioneta americanilor, și poliția lui politică, Savak.
Puse laolaltă, poveștile pe care le spun persanele sau sînt relatate din punctul lor de vedere alcătuiesc cele două aripi ale cronicii familiei, cea a supraviețuitoarelor în Iran și cea a exilatelor din America. Așa aflăm și întîmplările secrete, cele ce nu pot fi relatate nici măcar apropiaților, prin care trec persanele. De pildă, că năsoasa Elisabeth își concepe copiii cu fiul șoferului, nu cu bătrînul și aproape impotentul ei soț. Sau că stîngista Bita donează în scopuri caritabile partea ei din averea familiei, fiindcă o bîntuie gîndul că uriașa agoniseală provine din exploatarea muncii săracilor. Ori că în excentricitățile lui Shirin, cea care aruncă niște ceasuri de mînă scumpe, pe care tocmai le-a cumpărat, în zăpada unei pîrtii de schi de la Aspen, se ascunde nevoia de a le arăta americanilor cine sînt adevărații persani, la fel cum, în așa-zisa ei tentativă de a se prostitua cu un polițist, Shirin vrea să-i demonstreze dobitocului cine stăpînește situația.
Temele cărții, cît se poate de grave, sînt tratate de Sanam Mahloudji cu un umor negru împănat cu nostalgie, un fel de rîsu’-plînsu’ cu accent pe rîs, și cu virtuozitatea stilistică a povestitorilor de mare clasă. Romanul merită citit și după ce se va redeschide Strîmtoarea Ormuz. Sau tocmai pentru asta.
Sanam Mahloudji, Persanele, traducere și note de Alexandru Botea, Editura Polirom, 2026.
