Un bust cu două capete pentru cei doi Adrian Păunescu

O instituție cît se poate de respectabilă, care studiază crimele regimului comunist și memoria exilului românesc (IICCMER), cere ca bustul lui Adrian Păunescu din Grădina Icoanei să fie scos din spațiul public. De fapt, bustul ăsta nu e singurul prinos adus bardului de la Bîrca, mai există vreo zece prin țară, tot în locuri publice. Dar dacă un primar din România și-a atîrnat un tablou cu Ceaușescu pe un perete al biroului său din primărie și nu l-a dat jos decît după ce s-a burzuluit presa la el, de ce să te mai miri că administrația Bucureștiului și-a dat binecuvîntarea pentru bustul lui Păunescu? Dacă ați uitat, în 2012, cînd bronzul cu Păunescu a fost instalat în Grădina Icoanei, primarul Bucureștiului era Sorin Oprescu, independent de sanchi – fost pesedist, actualmente fugar în Grecia –, iar primarul Sectorului 2, în care e Grădina Icoanei, Neculai Onțanu, pesedistul condamnat penal, care și-a început cariera politică în PSM-ul lui Ilie Verdeț. Și atunci IICCMER a protestat, dar a rămas cu protestele, la fel ca toți cei ce s-au indignat că bustul lui Păunescu a fost instalat în buricul Capitalei.

„Ce-aveți împotriva acestui mare poet?!”, întrebau atunci și întreabă și azi pesediștii lirici, care au uitat cîtă propagandă ceaușistă și peceristă a făcut Păunescu în Flacăra, la TV și pe stadioane, pînă să-i ia Ceaușescu și revista, și cenaclul după moartea, într-o mare busculadă, a cinci sau șase spectatori și rănirea cîtorva zeci dintre cei ce veniseră pe stadionul din oraș să vadă cenaclul lui Păunescu. Propaganda de tip „Sună-mă, sînt fierbinte!”, adaptată politic, nu l-a scăpat pe devotatul agitator de încercarea lui Ceaușescu de a se scoate din tragedia de la Ploiești. Și cum nu s-a făcut nici o anchetă, Păunescu a rămas cu convingerea că a fost o victimă în această tragedie, deși, cînd a început furtuna, n-a oprit spectacolul pînă cînd a căzut curentul și, în bezna de pe stadion, oamenii s-au călcat în picioare încercînd să plece.

Pînă în decembrie 1989, a tot așteptat Păunescu să-l ierte Conducătorul pe care l-a cîntat cu neprecupețit zel. Dar cum iertarea n-a venit, în noaptea de 22 decembrie, înflăcăratul propagandist a trecut de partea Revoluției. Din Casa Scînteii a semnalat el armatei, la TV, mișcările pe șosea ale unor teroriști văzuți numai de el. Pirueta asta nu l-a ajutat. Cîteva zile după aceea, Păunescu era cît pe-aci să fie linșat de cei ce l-au recunoscut și scuipat pe strada Batiște. Norocul lui a fost că a apucat să se refugieze în curtea ambasadei SUA.

Mai tîrziu, Păunescu se bagă în politică, mai întîi în partidul de comuniști reșapați al lui Ilie Verdeț, apoi în PSD-ul lui Adrian Năstase, admiratorul său. Și-a reluat laudele la adresa lui Ceaușescu – ce inteligent era și ce patriot! – ca să justifice propaganda nerușinată pe care i-o făcuse lui Ceașcă.

„Bustul e pentru poet!”, au zis și zic susținătorii lui Păunescu. Dar poți să tai în două viața și faptele lui, încît într-o parte să rămînă el cu poeziile necontaminate de propagandă, iar în cealaltă, tot el, cu porcăriile comise în versuri și oral, ca persoană fizică și ca șef al cenaclului național-comunist cu care se ducea pe stadioane? Dacă-i pe-așa, atunci să i se facă lui Păunescu un bust cu două capete – unul, de băiat simpatic și talentat, celălalt, de ins slugarnic, cu bale la gură și cu fața strîmbată de o lăcomie patologică, dar talentat și ăsta.