Alice în țara minunilor

Puțini sunt cei care înțeleg acum ce însemna să mergi în Deltă cu 36 de ani în urmă. Pești, peisaje, păsări care au dispărut, în locul lor astăzi alergând „corsare” cu turiști plictisiți, care au mai bifat o destinație, și braconieri care se duc la locurile unde vor pune aparatele de curentat la treabă sau care se întorc de la „treabă” pentru a căra peștele spre cherhanale. Acum 36 de ani, fraților, încă mai era Paradisul, încă mai era Deltă, iar în acea Deltă scăpată de agricultura distructivă a lui Ceaușescu, cam cu un an înainte ca Delta să devină rezervație, au venit italienii. Petre Roman, 1990, vremuri de tranziție de la naționalism-comunismul ceaușist la un capitalism de dugheană.

Occidentul ni se părea o altă planetă, iar occidentalii erau cu siguranță, în ochii și mințile noastre, niște extratereștri îmbrăcați bine, care își permiteau să călătorească, conduceau mașini mișto, aveau dolari în buzunare, destui ca să bea whisky și să fumeze Marlboro. Petre Roman a anunțat că va aduce în România niște italieni, oameni de afaceri, investitori strategici, pentru a-i îmbuna și a-i convinge să bage bani în România. Și cum vânătoarea de păsări este sport național în Italia, i-a adus cu avionul direct la Tulcea, poarta Deltei, unde colcăie rațele, gâștele și lișițele – țintele alicelor sportive. Era cam pe model Hrușciov-Dej, când legendele comuniste zic că a venit rusul la noi și al nostru l-a dus la vânătoare. Vânat mare și mult, vin bun, antren, aer curat, prietenie între popoare, ocazie cu care cică Dej l-a rugat pe Hrușciov să ia acasă trupele sovietice de ocupație. L-a îmbunat și uite așa am devenit noi independenți. Deci Petre Roman a adus italienii să împuște păsări în Deltă, era vânătoarea permisă pe vremea aia, iar aici începe cu adevărat povestea noastră.

Aburul bălții se prelinge prin perdeaua de stuf, lăsând în urmă stropi fini de rouă levitând printre frunze, prelingându-se pe tulpini, învăluind nuferii de la marginea plaurului, lipindu-se de petalele albe în sclipiri spectrale. Soarele mușcă din marginea lumii de peste lacuri și canale, împrăștiind o lumină difuză, gri, ce desenează siluetele a două egrete care înoată mai mult decât zboară în pâcla dimineții, divulgând un cer fluid, de vară încă pământească, fără încălzire globală. Eu vâslesc rar, vâslele se opintesc cu dureri ascuțite în palmele mele de orășean, dureri pe care mi le asum. Acum două zile palmele îmi aveau bășici mari, acum am carne însângerată, dar știu că ăsta este sacrificiul pe care trebuie să-l fac pentru a intra cuviincios în templul bălții. Vâslesc împotriva curentului într-o apă cristalină în care se văd mii de pești scânteind printre plantele canalului Șontea ca într-un acvariu uriaș. Scriu toate astea și parcă simt și acum, după atâția ani, parfumul de stuf umed, baltă sănătoasă și mirosul de catran proaspăt al lotcii care mă purta răbdătoare cu nepriceperea mea de venetic ajuns în Deltă, deochiat de spațiul și timpul labirintului de japșe, canale, gârliciuri și ghioluri. Era o stare religioasă în toată trăirea asta și poate că singurul element laic care mă ținea cu picioarele printre crivacele lotcii era amestecul de durere și speranță, durerea din palmele devorate de vâsle și speranța că știuca va trage ca nebuna de nălucile și moșmoandele mele pescărești. Mai sunt zece minute de vâslit și, imediat după ce Șontea cotește la dreapta, ar trebui să se arate ghiolul Furtuna în toată splendoarea, cu dealurile Beștepe profilate pe seninul cerului, numai că îmi iese în cale o barcă cu motor. În ea, un paznic de la AGVPS, care îmi zice că astăzi nu se poate intra în Furtuna, nici măcar localnicii nu pot intra. Îl întreb care este treaba și îmi zice că se vânează la rațe, eu scot pachetul de Mărășești, îmi lipesc barca de a lui și scot din sacoșă sticla de Stolichnaya pentru a afla mai multe. Îi dau sticla de votcă și îi întind pachetul de țigări, el ia una și trage o dușcă din sticlă, apoi – după ce își aprinde țigara și îmi dă sticla înapoi – îmi zice că zona este închisă din cauza vânătorilor italieni, aduși de Roman. Așa aflu că italienii vor veni mâine pe ghiol, cu noaptea în cap, astăzi este pregătită zona ca să fie siguri că nu vor fi accidente cu turiști sau pescari ai locului.

A doua zi de dimineață eram pe canalul botezat de localnici Ocolitor, venea cu apă tulbure direct din Brațul Sulina, ocolea Furtuna și se vărsa undeva mai jos, în Șontea. Umblau pe el avați mari, văduvițe și bibani uriași, iar din câte îmi spusese paznicul de la AGVPS, Ocolitorul nu era în zona de interdicție. Soarele se pregătea de un nou răsărit când au început să se audă bărci cu motoare alergând pe ghiolul Furtuna și probabil am avut un presentiment care m-a smuls din vraja pescuitului și m-a îndemnat să ies din canal ca să văd ce se întâmplă. Am ajuns în gura Șontei, la margine de ghiol, și m-am lipit cu barca de stuful din stânga, urmărind cu binoclul spectacolul de pe apă, care avea o scenografie bine stabilită. Pe mijlocul apei stăteau în cerc vreo zece bărci cu vânători italieni, cu provele spre exterior, ca razele unui soare orb, cu țevile puștilor ridicate spre cerul încă pustiu, pentru că rațele și celelalte păsări aflate pe lista pogromului vânătoresc încă dormeau pe marginea ghiolului. Erau puști cu repetiție, nu din cele cu două țevi, clasice și legale în România, aveau încărcătoare și italienii puteau trage salve de câte cinci focuri. Două bărci mari, cu motoare puternice, au început să dea roată ghiolului, zburătăcind păsările buimace, care se refugiau spre mijlocul ghiolului, acolo unde italienii așteptau încremeniți și tăcuți în bărci. Când sute de păsări au început să se strângă în jurul lor, pe apă și în zbor, au început măcelul. Foc cu foc, pasăre cu pasăre. Egrete, lișițe, lebede, rațe, stârci, găinușe de baltă și pelicani răzleți. Apoi, când păsările s-au împrăștiat spre marginile ghiolului Furtuna, barcagiii au pornit motoarele și au dus vânătorii spre marginile de stuf ale ghiolului. Acolo au împușcat tot ce zbura peste plauri, indiferent de specie, pentru că toți paznicii fuseseră deja mituiți cu dolari ca să închidă ochii la demența vânătorească.

Puține păsări au fost ridicate de pe apă, mă refer la cele comestibile, în special de paznicii AGVPS-ului, probabil ca să le ducă acasă, pentru că italienii nu aveau treabă cu vânatul atâta timp cât era doborât. Cel puțin două zile au curs pe Șontea sute de păsări alicite, inerte, martori trecuți în neființă ai măcelului făcut de italieni. Un tulcean hâtru mi-a spus, la câțiva ani după această vânătoare cu „investitori” italieni, că, la ce s-a întâmplat atunci, dacă ar fi dat un italian câteva mii de dolari paznicului de vânătoare, ar fi putut împușca și pescari din Maliuc sau din Mila 23. Păsările omorâte au plutit pe Șontea și pe Furtuna, duse de curenți și de vânt, multe zile, timp în care vânătorii italieni au mai stat prin Tulcea pentru a se distra cu fetele aduse de antreprenorii locali. Un cuvânt aflat pe buzele italienilor aproape obsesiv era „Culo, culo”, la care tinerele tulcence ieșite la produs și nevorbitoare de limbă italiană zâmbeau, crezând că e un gen de „Bună ziua”. Niciunul dintre vânătorii italieni nu a mai venit să investească în Tulcea dincolo de banii plătiți AGVPS-ului, hotelului și proxeneților. Au mai venit italieni la împușcat, dar pe alte fonduri de vânătoare, cu predilecție în Balta Brăilei, ucigând zeci de mii de privighetori pentru limbile lor, din care în Italia se face o ciulama extrem de scumpă, având în vedere cântecul acestor păsări și legătura olimbicală cu muzica a urmașilor Romei antice.

Revenim la Delta de astăzi, cu ape tulburi, distruse de braconaj și de miile de bărci cu motoare, de preaplinul foselor septice în vârf de sezon turistic, de chimicalele din agricultura făcută pe Câmpul Chiliei și de anomaliile termice datorate schimbărilor climatice. Pescăria din Deltă este la pământ și – atâta cât mai este – se definește economic prin 70% evaziune fiscală. Se mai fac bani din subvenții europene pentru vaci, oi și agricultură și ultima resursă naturală care mai poate aduce bani centaurilor locali este vânătoarea cu străinii la păsăret. Asta explică presiunea politică tot mai mare ca Rezervația Biosferei Delta Dunării să autorizeze redeschiderea vânătorii. Aici se termină povestea noastră.