De curînd, o psiholoagă inteligentă (că și psihologii se împart în inteligenți, mediocri și lacomi) constata că noi, oamenii, sîntem tot mai singulari. Nu în sensul că am fi singuri, ci că facem toate eforturile să fim tot mai singuri și mai cu moț. Și pornea de la gluma cu autostrada a lui George Carlin: „Pe autostradă, toți care ne depășesc sînt niște inconștienți criminali, pe cînd cei care rămîn în urmă sînt vrednici de milă.” Așadar, zicea ea, în zilele noastre, nimeni nu se mai ridică la nivelul pretențiilor proprii, tot universul greșește fundamental. Sîntem singurii care gîndesc și înțeleg. Ah, da’ ce zic eu? Singurul! Și, din ceea ce se vede în societate, pare să aibă dreptate. Toată lumea are o părere, fiecare știe ceva cu totul și cu totul diferit de ce (nu) știe lumea înconjurătoare, dar numai eu dețin marele secret.
Numai că, după ce ne potolim nițel palpitațiile iscate de așa revelație, atingem și pionul otrăvit: „OK, dacă nimeni nu are dreptate, atunci cine are dreptate?” Pentru că, în ciuda autoironiei, din zece păreri, una tot trebuie să se brodească. Iar dacă insul respectiv o nimerește și a doua, și a treia oară, atunci ar trebui să ne cam adaptăm pe autostradă viteza după a ciudatului cu păreri confirmate. Am cunoscut îndeaproape un jurnalist legendar pe plaiurile noastre. Toți îl știți, nu se poate să nu-l știți, persoană însemnată. Ei bine, după vreo douăzeci de ani în care l-am ascultat, am tras într-o bună zi linie și am socotit: zero. Nici o previziune, nici un calcul, nici o combinație care să-i fi ieșit, pînă la urmă. Tot ce a pariat s-a dovedit greșit fundamental – deși, în urma dumelor, a explicat savant de ce nu s-a întîmplat ce nu s-a întîmplat. Cu toate astea, el continuă să fie răsfățatul emisiunilor, întîmpinat cu irefutabilul „maestre”. O fi.
Numai că nu despre ziariști vreau să vă vorbesc aici, ci despre literatură. Stați, nu fugiți, că n-am dat atomica. Nu chiar despre literatură-literatură, ci despre cei și cele ce înconjoară literatura din toate părțile. După cum se știe, nu e premiu literar lăsat de sus sau de jos, acordat în vreun an, fără scandalul de rigoare. De ce? Vom vedea mai la valea articolului. Ce e sigur e că nimănui nu-i place premiantul, fiecare avea pe altcineva mai bun pentru premiu. Clasic e, deja de un secol, Nobelul. Ei, de ceva vreme toate premiile mari sînt luate la refec. Și, cum în Franța e Revoluție de o lună, era timpul și pentru ele. De curînd, a apărut în „franceinfo” un articol cu titlul: «„Pare o regresie”: de ce marile premii literare, Goncourt fiind cel mai important dintre ele, au fost, toate, acordate unor bărbați?» Măi, să fie, mi-am zis. Pînă și Franța să cadă pradă barbariei conservator-reacționare? Țara celei mai socialiste democrații? Dar ce mama dracului se petrece la Paris? Dacă aș fi vreun nobil rus de la pșopt, m-aș ridica de la scrumbie și vodcă și aș zice comesenilor: „Domnilor, pe cai! La Paris e contrarevoluție!”
S-o luăm pe rînd: „Cinci premii, cinci bărbați albi.” Autoarea revoltei, actrița Judith Godrèche. Într-adevăr, Premiul Goncourt pentru Philippe Jaenada, un greu în clasamentul vînzărilor, premiul Renaudot pentru François-Henri Désérable, premiul Médicis pentru Philippe Vasset, premiul Femina pentru Yannick Haenel și, în final, Marele Premiu al Romanului al Academiei Franceze pentru Sébastien Lapaque. Un colectiv de 200 de autoare denunță „insularitatea patriarhală” într-un articol de opinie publicat vineri, 6 noiembrie, în Libération. „Nu ne-ar fi șocat un astfel de raport acum cincisprezece ani”, zice pentru franceinfo Léa Bory, gazda podcastului „Torchon”. În fine, a urmat un val, un țunami de proteste, acuze și tînguieli. Pentru că așa ceva nu s-a mai întîmplat de la începutul pandemiei.
Nu știu dacă știați, dar Premiul Femina a fost înființat în 1904, ca să contracareze pachebotul Goncourt. Ei bine, nici el, precum văzurăți mai sus, nu s-a îndurat de sexul frumos și sensibil. Și iar, dacă nu știați, literatura a fost un domeniu în care s-a atins paritatea, 51% din premiile literare au fost „feminine” între 2020 și 2024. E drept, au fost și premii mai așa, dar, cînd dă bine la socoteală, calul de dar nu se caută la dinți: Premiul Fnac și Premiul Cititorilor Elle. „…sînt adesea mult mai reprezentative pentru societate decît puținele premii prestigioase, unde jurații sunt autonumiți. Aceștia sunt întotdeauna în urma schimbărilor societale”, a zis cu năduf Léa Bory.
Dar care să fie cauza? Păi, n-auzirăți? Patriarhatul. Și reacționarismul. Și misoginia. Și vîrsta. Păi, bășinoșii ăia din juriu sînt cu un picior în groapă! Vîrsta medie a membrilor juriului Goncourt este de 73 de ani. Da, e adevărat că e și o femeie printre ei, dar… Dar e bătrînă, retrogradă și scrie romane ilizibile. De aia. Juriile astea depășite trebuie reformate din țîțîni!
Dar, o să vă întrebați, ce legătură are toată această desfășurare de forțe cu jurnalistul nostru? Ei, aici am vrut să vă aduc. Habar n-am cine are dreptate, zău. Ce știu e că aceste premii se acordă de un juriu de voluntari, care, pe perioada mandatului, își anulează orice șansă de cîștig. În 2024, cinci scriitoare au refuzat să facă parte din juriu. Apoi, ăsta e un premiu privat, nu are treabă cu ce vrea poporul. Edmond de Goncourt l-a conceput cu fratele lui în 1867, dar a fost înființat în 1903. Familia lui Edmond a contestat testamentul în justiție vreo sută de ani. Procesul s-a încheiat în 2000 cu înfrîngerea moștenitorilor. Așadar, că le place, că nu le place, acest premiu de 10 euro se dă cu vrea mușchiul juriului. Și ce e mai ciudat e că, așa patriarhal, sexist și ageist, tot a ajuns, de-a lungul timpului, la 13 scriitoare. Încît mă întreb dacă nu cumva lipsește ceva în discuția de mai sus. Nu cumva cărțile? Că nu despre sex e vorba, ci despre cărți. Și, cum în urmă cu vreo doi ani, patru din cinci premii mari, calfe și zidari luaseră drumul autoarelor-femei, îndrăznesc să mă întreb – despre valoarea volumelor nu vorbește nimeni? Întocmai jurnalistului nostru, și protestele, dar și desfășurarea de forțe n-au avut treabă cu realitatea.
1 comentariu