Când a venit la Casa Albă un președinte de culoare, primul în istoria SUA, cei care aveau cât de cât habar de modul în care funcționează emoționalul colectiv american se așteptau la o contrareacție care va lua la ștangă politica de peste ocean mult, foarte mult la dreapta. Cei din Ku Klux Klan sunt bine-mersi și astăzi, nu mai dau foc la cruci imense și nu mai spânzură negri, pentru că s-au prins că astăzi e mult mai simplu să fii rasist folosind puterea binară a algoritmilor și rețelele sociale. Iar de aici până la puterea politică nu a fost decât un pas. America a fost, imediat după încheierea Războiului Mondial, reperul libertății și al democrației care a ținut piept gulagului sovietic. Numai că, în timp ce era dărâmat zidul care despărțea Germania de Est de cea de Vest, amintirea segregării din sălile de cinema și din restaurantele unde nu aveau dreptul să intre negrii era încă proaspătă.
Ceea ce numim astăzi America este descompunerea vectorială a epicei lupte dintre sudiști și nordiști, secesioniști și unioniști. Sudiștii erau stăpâni de sclavi, conservatori, rasiști, profund religioși, naționaliști și izolaționiști, în timp ce nordiștii erau liberali, unioniști, progresiști, adepți ai abolirii sclaviei, promotori ai egalității în drepturi, ai liberalismului. Războiul Civil a fost câștigat de unioniști, steagul confederat al celor unsprezece state care au luptat pentru menținerea negrilor în lanțuri pe plantațiile de bumbac nu a mai fluturat peste veacuri decât la concertele de heavy metal, pe motocicletele Harley-Davidson ale celor de la Hells Angels și la reverul hainei lui Pete Hegseth, bossul lui Donald Trump de la Pentagon.
Barack Obama, odată ajuns în Biroul Oval, a dat o altă dimensiune cuvântului „niger”, care a bântuit și bântuie spiritul americanilor conservatori, a reaprins crucile Ku Klux Klanului în mințile lor și – chiar dacă efectul nu a fost resimțit imediat – a alimentat curentul de tip Deutschland über alles, în variantă America First. Înainte de Pearl Harbor și de intrarea SUA în coliziune frontală cu nazismul, colcăiau pe la americani grupări fasciste și pronaziste care le cântau ode lui Mussolini și Hitler. Legiunea Cămășilor Argintii, Liga Fascistă din America de Nord și Mișcarea Frontul Creștin afișau salutul nazist, promovau antisemitismul, cereau neutralitate, iubire pentru Germania și izolaționism. Figura cea mai cunoscută a acelei perioade a fost Uniunea Germano-Americană, condusă de Fritz Kuhn, care organiza mitinguri de amploare și a reușit chiar să strângă în New York, la Madison Square Garden, peste 20.000 de americani naționaliști și patrioți.
Această vibrație de tip fascist nu dispare din America, dovadă fiind mișcarea White Supremacy – Supremația Albă, așa cum ea nu dispare din Europa – vezi Frontul Național în Franța și AfD în Germania. Așa am ajuns astăzi la acest déjà-vu, fie ca reflex cultural – pentru că rasismul în formă continuată devine cultură –, fie ca reflex de evadare prin radicalizare din crize economice, sociale și identitare. Avem, așadar, astăzi Partidul Democrat drept continuator al progresismului unionist al înaintașilor nordiști și Partidul Republican ca filon al valorilor conservatoare confederate, un fel de stânga și dreapta în stil american. Este un sistem politic care a ajuns acum să arate ca o formă latentă a Războiului Civil, în care alunecarea spre extrema dreaptă nu este doar un reflex cultural, ci vine și ca reacție mai amplă a societății la greșelile majore făcute de democrați.
Discriminarea pozitivă, drept formă de recunoaștere a crimelor rasiale, a sclaviei și a lipsei drepturilor elementare care au afectat populația de culoare în SUA, a luat forme distopice începând cu anii ’90, când cuvântul „black”, pentru a nu face trimitere mascată la „niger”, devenise „afroamerican”. Simpla folosire a cuvântului „black” putea atrage probleme juridice și excluziune socială în America lui Clinton, de pildă, când negrii americani aveau acces preferențial la locuri de muncă în administrație, Poliție și beneficiau de asistență socială direcționată. Delațiunile venite din partea lor, legate de eventuale atitudini rasiste ale cetățenilor albi la locul de muncă, îi puteau lăsa pe cei din urmă fără job. Nebunia a mers chiar mai departe, acolo unde pe unele hărți numele statului african Niger nici măcar nu mai era scris, iar dacă era prins într-un magazin un individ de culoare că fura ceva de pe raft, acesta era lăsat să plece pentru a nu exista acuzații de rasism.
Așa s-a ajuns la Black Lives Matter, creând atmosfera ideală pentru Woke și Cancel Culture. Albii își puneau cenușă în cap și își cereau iertare pe rețelele sociale că sunt albi, erau interzise titluri gen „Albă ca Zăpada”, orezul Uncle Ben’s ieșea de pe piață din cauza chipului de unchi negru de pe ambalaj, pentru că amintea de plantația de orez. „Coliba unchiului Tom” devenea proză rasistă, iar Mark Twain era scos din istoria literaturii americane, în timp ce statuia lui Columb era dărâmată de pe soclu tot pentru rasism istoric. În timp ce confederații moderni ai republicanilor arătau cu degetul spre unioniștii de rit nou, democrații o luau razna și alunecau spre extrema lor, acolo unde megaprogressismul lăsa ușile și ferestrele deschise pentru delirul transgender și LGBT. Neomarxismul scăpa din țarc prin mediile universitare, prilej bun pentru a fi parazitat de agenții islamiști trimiși la studii pe bani mulți la universități americane de prestigiu. În tot acest timp, influxul latino-american permanent a făcut ca în multe părți ale SUA limba spaniolă să fie mai des auzită decât engleza. Cum să nu prindă aripi MAGA?
Există, fără îndoială, o legătură cauzală între confederaționism, Ku Klux Klan, fascismul interbelic american, macartismul anticomunist patologic și MAGA. Ceea ce ni se arată acum în SUA este un alt fel de Război Civil între sudiști și nordiști, chiar dacă Ku Klux Klanul nu mai înalță spânzurători pentru negri, ci ziduri pentru mexicani, iar macartismul nu mai țintește comunismul de la Kremlin, ci unionismul european de la Bruxelles. Ceva dă totuși cu virgulă în această evoluție liniară a radicalizării ideologice a dreptei americane, pentru că sensibilitatea empatică a actualei administrații de la Washington pentru interesele geostrategice ale Rusiei nu poate fi argumentată cauzal în niciun fel. În 1961, rușii ridicau Zidul Berlinului între Est și Vest, iar în 1963, democratul J.F. Kennedy rostea la Berlin istorica frază „Ich bin ein Berliner” pentru a evoca cei 15 ani trecuți de la Podul Aerian prin care americanii au spart blocada rușilor.
La 42 de ani după începerea Războiului Rece dintre SUA și URSS, republicanul Ronald Reagan semna victoria americană și dădea semnalul prăbușirii imperialismului rus și, implicit, a URSS. După alți 36 de ani, republicanul Donald Trump este gata să semneze o nouă „arhitectură de securitate europeană”, care este percepută de europeni ca o deschidere largă a porților Occidentului în calea marșului imperial rusesc spre Canalul Mânecii. Iată de ce ar trebui să ne întrebăm ce legătură este între fascismul endemic american și prietenia cu năbădăi a lui Donald pentru lover boy-ul Vladimir. Nu ar trebui să fie, chiar dacă între fascismul american și cel european poate fi identificat un numitor comun, și anume distrugerea UE în conexiune cu izbânda Rusiei în războiul din Ucraina. Oare chiar există riscul să trăim paradoxul ca, la 36 de ani după dărâmarea Zidului Berlinului, după reconfigurarea unei noi arhitecturi de securitate europeană, Donald Trump să ajungă la Berlin și să rescrie în pagina istoriei fraza „Ich bin ein Berliner” cu „Ia adin moskvici”?
Toate aparențele spun că este posibil așa ceva. Prima jumătate de mandat a președintelui american este o acoladă începută cu covorul roșu așternut în Alaska sub picioarele președintelui rus, conținând negocierile de pace de la Abu Dhabi și care ar trebui închisă cu întâlnirea dintre Trump, Putin și Xi de la Beijing. De la reconfigurarea arhitecturii securității europene la reconfigurarea unei noi Ordini Mondiale nu ar mai trebui astfel să fie decât un pas, chiar dacă ordinea asta mondială visată de Donald, imposibilă fără oblăduirea lui Vladimir și Ping, nu ar mai avea nicio legătură cu acea Novus Ordo Seclorum – Noua Ordine a Veacurilor, anunțată pe bancnota de un dolar de fondatorii națiunii americane. Nimic nu ar trebui să ne mire acum, când un soldat american staționat în Marea Britanie, care spiona pentru ruși, a fost arestat de englezi.
