Ne-am săturat să facem mişto de vedete, de vreme ce oricum nu iau măsuri. Şi, pe deasupra, au impertinenţa să se caracterizeze mai bine decît am putea-o face noi vreodată. Textul următor a fost postat de Mihai Bendeac, la „Notiţe“, pe Facebook. Are trei variante. Prima e numită „Who’s Bendeac“. În ultima titlul ajunge mai românesc, „Cine e Bendeac“, iar „handbal“ are şi litera „d“.
„Sînt suma unor paradoxuri teribile dar, pentru mulţi, o paradigmă. Sînt un bărbat plin de defecte. Mă zbat ca o frunză bătută de vînt între noţiunea de genial şi cea de stupiditate. Idealul meu absolut în viaţă e legat de profesional, nu de sentimental. Mă îndrăgostesc, sînt patimaş dar, în acelaşi timp, un laş. Fug de sentimente fiindcă fug de mine însumi. Nu sînt patriot, dar plîng ca o cîrpă la fiecare concurs de gimnastică sau meci de handbal. (…) Sînt depresiv. Uneori trăiesc precum un playboy, înconjurîndu-mă de băutură, ţigări şi mult sex. Alteori trăiesc precum un pustnic. Îmi doresc să fiu cel mai bun la pat, însă mi-aş dori să-mi doresc cîndva să fiu cel mai bun tată. Sînt mai imperfect decît însăşi imperfecţiunea.“
Greu de analizat pasajul. La prima vedere, pare încercarea unui copil de 14 ani de a arăta lumii că e special şi s-a resemnat să o facă dînd cu faţa de tastatură. De la începutul textului observăm că cineva i-a cumpărat un dicţionar lui Bendeac şi a rămas blocat la pagina cu „para“. Apoi, autorul ne explică, metaforic, poziţia lui eternă, zbătută, între genial şi stupid. De acord. Cam sprijinit de „stupid“, dar între ele. Mai departe: fuga lui de sentimente şi de el însuşi. Nu ştiu ce înţelegeţi voi din asta, dar pentru mine, unul, instinctul de om care a făcut facultatea de psihologie ţipă ca din gură de şarpe „homosexualitate reprimată prin nesiguranţă şi virilitate forţată“. Textul se termină, apoteotic, cu o dilemă existenţială (cea referitoare la pat, respectiv paternitate). De remarcat că e perfect posibilă şi combinaţia. Să îţi doreşti să fii cel mai bun tată la pat. Ca Joseph Fritzl.





