Primul Mondial pe care l-am văzut la televizor a fost cel al lui Maradona, din ’86. Unde România n-a ajuns, din cauza superghinionistului meci cu Irlanda de Nord de la București, în care am avut de toate: posesie, cornere, lovituri libere, zeci de ocazii mari. Și singurul gol, marcat în poarta noastră. De fapt, Mundial, pentru că s-a jucat în Mexic, în timp ce noi dormeam cu toții. Inclusiv Televiziunea Română, care, bineînțeles, n-a transmis turneul final (nu încăpea în program, în cele patru ore de emisie, de la 19 la 23, cu vizitele de lucru ale Tovarășului). Eram în clasa a X-a și chiuleam de la ore cu colegul de bancă, ca să mergem la el acasă, în blocul de pe aceeași stradă cu liceul (Industrial nr. 1 Energetic, înaintea erei noastre; Colegiul Dimitrie Cantemir Onești, pe stil nou), să ne uităm la meciurile transmise în reluare, dimineața, de ruși: tatăl lui Laurențiu, inginer electronist la Carom, meșterise o antenă spectaculoasă, cu amplificator de semnal, cu care prindea postul Moscova 1 de parcă era la ei în studio. Așa am văzut primul și cel mai frumos gol al Mondialelor, din viața mea, cel al lui Negrete, în Mexic-Bulgaria (2-0): o semi-foarfecă laterală, din întoarcere, de la colțul careului de 6 metri. Pe un televizor color Cromatic. Mare chestie, la vremea aia, față de Sport-ul din camera mea, o cutie de plastic roșie, portabilă (doar vreo 5-6 kile), cu ecranul de diagonala unei tablete de azi, care prindea numai purici alb-negru.
A urmat Coppa del Mondo din ’90 și prima noastră participare la un Campionat Mondial de fotbal, după două decenii de absență. Eram student la Galați, în primul an, stăteam în cămin și, spre deosebire de examenele din sesiune, pe care le mai săream, mă prezentam superpunctual la Casa de Cultură a Studenților. În cea mai mare sală a casei vechi, boierești, în care erau adunate toate scaunele din clădire, pentru cei vreo sută și ceva de telespectatori ai meciurilor Naționalei, transmise în direct din Italia. Țin minte că apogeul hărmălaiei s-a atins la partida cu Argentina (în care Maradona a avut tot timpul o umbră cu numele Rotariu), după golul lui Balint… Meciurile ca meciurile, dar mai pregnante îmi sînt acum în cap reclamele din pauze. Primele calupuri publicitare din istoria Televiziunii Române Libere, cu celebrii oameni de la Minolta, pantofii Gregorio Rizo sau Adidas Torsion – „Dacă vrei, poți”, repetate pînă-ți curgea sînge pe urechi.
La World Cup ’94, am intrat în sala Examenului de Stat – cum i se spunea pe-atunci examenului de licență – năuc de mahmur. Nu dormisem toată noaptea, iar cu doar cîteva ore înainte, pe la 4-5 dimineața, eram în centrul orașului, urlînd ca descreieratul: „Hagi, președinte!”. Tocmai trecuserăm de grupă, după România-SUA (1-0), cu golul victoriei marcat de Dan Petrescu. La meciul cu Suedia trebuia să mă duc la o nuntă, dar am rămas acasă. Decizie precaută, deși involuntară: știu pe cineva care, după gafa lui Prunea, s-a îmbătat atît de grav, încît a stat în comă vreo trei zile și, din momentul ăla, n-a mai pus alcool în gură.
În ’98, meciurile României din grupa de la Coupe du Monde le-am văzut la Iași. Văr-meu, student la ISE, stătea în gazdă pe strada cu celebra cîrciumă Bolta Rece și, la finalul partidelor, aveam meciurile noastre cu ospătarii localului.
Astea sînt amintirile afective ale Mondialului, cele care rămîn cu tine o viață, ca orice alt eveniment istoric important (toată lumea de o anumită vîrstă își amintește clar unde era la cutremur, pe 11 septembrie sau cînd ne-a dat gol Kennet Andersson). După 1998, nu ne-am mai calificat la nici un turneu final, interesul pentru vizionarea partidelor a scăzut spre zero și, în folderul CM din creier, mi-au rămas foarte puține faze memorabile. În 2002, am văzut finala pe o terasă din Vama Veche (a ieșit campioană Brazilia lui Ronaldo Dințosul), în 2006, după ce a luat Cupa acasă Italia, am ajuns în Sardinia și toți cei cu care intram în contact erau așa de mîndri de parcă fuseseră chiar ei pe teren, în 2010 am ținut cu Olanda lui Robben și a cîștigat Spania lui Iniesta, de ăla din 2014 nu-mi amintesc absolut nimic, în 2018 eram la Predeal, coordonatorul taberei montane pentru elevi, și n-aveam timp nici să deschid televizorul, iar acum patru ani, la Mondialul din Qatar, era prea noiembrie ca să-mi mai pese că niște milionari în chiloți onorează șpaga luată de Blatter ca să le dea organizarea arabilor.
P.S. Prin 2009, am fost oaspete în casa unui olandez din Haga care m-a lăsat cu gura căscată: nu numai că avea tricoul cu autografe al Naționalei noastre de la Mondialul din SUA, dar mi-a recitat numele tuturor jucătorilor, de la Stelea la Răducioiu, fără nici o greșeală de pronunție. La 15 (cincisprezece) ani după aventurile americane ale lui Hagi & Co, da? Abia atunci am realizat cît de valoroasă a fost echipa aia care ne-a scos pe toți în stradă acum 32 de ani.
NICUSHOR DAN CASHTIGA CUPA MONDIALA LA FOTBALL ! DA GOL IN POARTA CU MANA STANGA !
Buuuun de tot articol. Noi n-am dormit, ca il transmiteau vecinii din vest. Inainte de debut un coleg ne tot plictisea cu Belgia in sus, Belgia in jos, ce vedete…ne uitam la el cu albusul. Ce sa vezi, locul 4. Apropo de reclame, mai rar, dar totusi, era si Ramira din Baia Mare, cu ”ai nevoie de forta” (azi ar fi doar dupa ora 22, daca ar mai fi). A fost o echipa foarte tare cea din 94, totul a fost tipic romanesc (caderea cu Elvetia, peste care am trecut, golul egalizator al Suediei, daca era regula din 1993, intre timp abandonata, a golului de aur, castigam). A jucat un fel de ginga de Carpati. Doua diferente cred ca sunt: moral de fier si conditie fizica superioara. Erau si alte vremuri, ce-i drept, e drept.