Despre poetul Ion Horea se spunea, pe la spate, că e stalinist. Altfel îl pupau în cur mai toți poeții care voiau să le apară cîte o pagină de versuri în România literară. Pînă să-l cunosc în redacția revistei, am stat de vorbă cu soția lui. Era profesoară de fizică la Liceul „G. Coșbuc“ din București și m-a oprit odată pe hol să mă întrebe cît eram de poet, fiindcă mai publicam versuri în revista liceului. I-am răspuns cinstit că nu prea le aveam cu poezia. Doamna preda la clasa specială de matematică și s-a prins că dedicațiile mele „pentru D.“ îi erau adresate uneia dintre elevele sale.
Mai tîrziu, Ion Horea, care-mi citise volumul de debut și romanul apărut în ’87, amîndouă dedicate Danielei, m-a întrebat, din partea doamnei sale, dacă Daniela era D. din liceu. Ea era! Drept care bătrînul poet ardelean, stalinistul, pe atunci redactor-șef adjunct la România literară, a avut grijă să nu mă întrebe niciodată dacă vreau să scriu ceva angajat politic, adică despre Ceaușescu, și cînd insistau alții din redacție să scriu și eu, nu numai ei, Horea le spunea scărpinîndu-se în cap: „Lăsați-l în pace, că nu se pricepe!“. Unii din redacție au tras de aici concluzia că Horea mă proteja. Așa era. Şi el ca el, dar mai ales doamna lui!
