E decanul Facultății de Litere de la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Apropiat și de studenți, dar și de profesori, încă tînărul Adrian Lăcătuș e un universitar nemulțumit-optimist.
Cristian Teodorescu: La universitatea voastră din Brașov vin studenți din toată țara. Pe ce chestie?
Adrian Lăcătuș: E cea mai mare din centrul țării și are aproape toate specializările importante. Dar trebuie să recunosc că ne ajută și geografia culturală. La Brașov se trăiește mai bine ca în multe alte orașe din țară, în orice caz decorul e mult mai frumos. E un loc plăcut în care să-ți petreci studenția. De ani buni, procentul studenților din afara Brașovului e mult mai mare decît cel al brașovenilor și cred că s-a format deja o tradiție ca absolvenți de liceu din Buzău, Prahova, Vrancea, Dîmbovița, Covasna & Harghita să vină la facultate la Brașov.
C.T.: Un profesor universitar, nu de la voi, îmi spunea că studenții trec dintr-un an în altul ca să nu moară catedrele profesorilor. La voi cum e?
A.L.: Aș putea spune că la toți e la fel, pentru că ne supunem aceleiași legi a educației și aceluiași principiu de finanțare a universităților de stat, în care finanțarea vine după student. Dar, de fapt, în interiorul acestui cadru nu te obligă nimeni să fii prizonierul propriei neputințe. Dacă ai puțină minte, puțină prudență și o minimă capacitate (sau voință) de a vedea în viitor, nu ocupi toate catedrele disponibile la un moment dat, ca să fii un animal mai suplu cînd se schimbă clima și trebuie să o iei la fugă. Pe de altă parte, e drept că vremurile s-au schimbat, universitățile s-au înmulțit, opțiunile și mobilitatea tinerilor de asemenea (tot mai mulți merg la studii în străinătate), și trebuie să ai mai multă grijă de studentul tău. Nu să îl treci în anul următor degeaba, dar să îl mai întrebi de sănătate, de problemele lui, să-l faci să simtă că e și școala lui, nu doar a profesorilor, poate mai reduci abandonul. Profesorul de la catedră ar trebui să nici nu știe de problemele astea și să-și facă treaba cu exigență (dar și cu responsabilitate). E grija decanilor, directorilor de departamente, a rectorilor să nu moară catedrele. În ultimii ani, la noi, la Litere cel puțin, ajung să-și dea licența cam jumătate din studenții înmatriculați în anul I. Asta înseamnă că nu-i trecem pe toți. Dacă renunți la demnitatea meseriei pierzi poate cea mai importantă satisfacție a profesoratului (pe lîngă respectul studenților buni).
C.T.: Mi se pare mie sau învățămîntul de la noi merge din rău în mai rău?
A.L.: Nu știu ce să zic, nu cred. Oricum, mie nu-mi place discursul catastrofal, devine un nou clișeu și e și cam ipocrit, socialmente. Percepția publică poate fi așa cum spui, pentru că s-au schimbat lumea și tipul de societate în care trăim și cerem tot mai mult de la educație. Vrem să ne asigure succesul, nouă și copiilor, fără să investim suficient în ea și fără să o luăm cu toții în serios. Învățămîntul a fost, ca orice zonă publică, de altfel, precar administrat, cu tot felul de așa-zise reforme și decizii discontinue venite de sus în jos, fără consens suficient, fără asentimentul profesorilor, părinților, elevilor, fără o viziune clară asupra scopurilor. E normal să meargă rău. Dar nu cred că regresul e legea aici. Sînt și mulți oameni buni și onești care lucrează aici, de la secretare sau educatoare pînă la rectori și (acum) ministru, și multe locuri unde lucrurile s-au schimbat în bine, și asta mai compensează ce s-a mai stricat. Însă e clar că nu-i de ajuns.
C.T.: S-o luăm metodic. Voi la universitate sînteți profesori de viitori profesori. Îi trimiteți prost pregătiți la locul de muncă?
A.L.: Da, sînt domenii unde, în mod tradițional, formăm mai ales profesori. Științific, ca să fiu puțin pedant, nu cred că îi trimitem chiar prost pregătiți. Oricum, cei care reușesc să termine facultatea fără să învețe cam fug de școală. Cu talentul și aptitudinile de a preda altora e însă mai dificil. Deși s-au înmulțit departamentele de pregătire didactică și numărul de cursuri pe care ele le predau în toate universitățile, de multe ori se bate apa în piuă acolo, teoretic, descriptiv și normativ. Sau așa mi se pare mie.
C.T.: Să înțeleg de aici că tînărul profesor e bun, dar îl strică anturajul?
A.L.: Uneori da, alteori ba. Am fost odată la o lecție a unei profesoare de română, absolventă a facultății noastre. Noi, la Brașov, am avut de la început o perspectivă critică, dezvrăjită și rațională asupra literaturii române. Ei bine, tînăra profesoară preluase miraculos limbajul naționalismului cultural și al mitologiei lirice, odată ajunsă de partea cealaltă a catedrei. Dar alții se transformă invers: din studenți fără strălucire ei înfloresc în școală ca profesori, cu idei, imaginație și entuziasm, și arată că de fapt acumulaseră foarte mult. Cînd îi mai întîlnim pe la diverse inspecții ne mai ridică și nouă moralul.
C.T.: Unii dintre absolvenții voștri cu coroniță nici nu vor să audă de învățămînt sau nu vor să ajungă decît în învățămîntul universitar. E. Lovinescu a fost toată viața profesor de liceu, fără să i se aplece. Iar cînd eram eu elev, profesorii mei de liceu erau mîndri că aveau acest titlu.
A.L.: Da, statutul social al profesorului este astăzi mai degrabă precar și imaginea asta se transmite de la sine tinerilor. Nu mai este o profesie charismatică, nu prea se mai identifică nici un adolescent cu ea, și nici din calcul profesional nu este o opțiune interesantă, iar financiar e un dezastru pentru un debutant. Studenții mai buni și mai independenți fug mai ales de imaginea inerțială a învățămîntului în care ei probabil că văd „sistemul”. Dar unii se angajează la sau își deschid școli private de limbi străine sau programe after-school sau alte inițiative educative, semn că nu învățămîntul îi deranjează, ci stilul, atmosfera și condițiile în care se face.
C.T.: Se bagă politicienii peste voi?
A.L.: Peste noi, la universitate, nu, nici nu prea au cum. Autonomia universitară, deși înseamnă oarecum altceva, are și sensul ăsta. Vezi războiul recent dintre Universitatea din București și fostul premier, încheiat cu victoria universității. Poate că acolo unde rectorii sînt și politicieni apar anumite presiuni. Sau în universități ori academii create special pentru a legitima anumite structuri ale Puterii, dar nu cred că la astea te-ai referit. Dar la școli cred că e altfel, e mai greu, în anumite zone directorul, inspectorul, primarul pot face viața profesorului mai complicată.
C.T.: Ați avut doctorate de tip copy-paste?
A.L.: Noi nu, în filologie e mai greu decît în alte domenii să te prefaci specialist dintr-o dată. Și avînd o școală doctorală relativ nouă, o creștem cu grijă și vigilență (chiar și așa, cineva a găsit o dată un fragment preluat într-un articol, nu în teza, unei doctorande de la noi și am fost foarte trist, mi-am dat seama cît de repede se poate strica ce ai construit). În schimb, avem, în multe universități, doctorate foarte bune, scrise de tineri și tinere de 25-30 de ani, unii cu stagii în universități străine. Sînt tot mai mulți și pentru ei, ca de altfel pentru marea majoritate a universitarilor, e foarte nedrept modul în care plagiatele poluează imaginea acestei realizări științifice la noi.
C.T.: Cum ai vedea acel „un pic mai bine” pentru învățămîntul de toate gradele?
A.L.: Învățămîntul nu e doar problema sistemului, a instituțiilor lui și a oamenilor din ele, nu e o problemă sectorială, cred că doar dacă se înțelege asta putem să schimbăm ceva în bine. Bani pentru salarii decente, concursuri cinstite și deschise, programe școlare pentru copiii de astăzi, stagii în țări care au găsit soluții mai bune pentru profesori și directori și, dacă se începe, puțină continuitate.
