Profesor și decan la una dintre facultățile Universității „Transilvania” de la Brașov, Adrian Lăcătuș nu face caz de funcțiile sale universitare, nici de cărțile și de cariera lui de profesor care i-au adus aceste funcții. E un om care vorbește liber despre lucruri pe care mulți universitari preferă să le treacă sub tăcere.
Cristian Teodorescu: Cum a fost anul ăsta la „Transilvania” la admitere, în comparație cu anii trecuți?
Adrian Lăcătuș: Ca număr de candidați înscriși, situația a fost cam la fel ca aceea din ultimii ani pentru noi, cantitativ nu sînt schimbări dramatice. Am avut aproape 7.000 de înscriși la diverse programe ale celor 18 facultăți ale universității, și mai avem o mică sesiune de admitere acum, în septembrie. Interesant pentru vremurile noastre, poate mai confuze ca oricînd, mi se pare că, pe lîngă domeniile căutate pînă acum, de pildă informatica, știința calculatoarelor, medicina, foarte mulți tineri vin la psihologie.
C.T.: Tot prin comparație cu alți ani, candidații cum ți s-au părut?
A.L.: Parcă puțin mai maturi, mai puțin dependenți în decizii de părinții lor. Am impresia că nu s-au mai înscris la cinci-șase facultăți, așteptînd apoi să vadă ce iese, dovadă că peste vară nici nu s-au mai retras foarte mulți de pe listele noastre.
C.T.: Părinții care lucrează în străinătate își duc copiii la facultăți în țările pe unde ajung?
A.L.: Nu știu ce să zic aici. Unii da, alții nu. Noi avem cîteva studente la Litere, românce, care au făcut școala și liceul în Italia, unde locuiau cu părinții, și apoi au venit la facultate în țară. Uneori vorbesc o română simpatică. Pînă la urmă, și „diaspora” noastră, abuziv obiectualizată politic cînd în jos, cînd în sus, e mult mai eterogenă în realitate, și e formată din oameni cu nevoi diferite.
C.T.: Ai tu însuți o experiență cu fiica ta, care s-a dus să studieze în Olanda. Cum ți-a picat asta?
A.L.: La început mi-a picat bine, m-am bucurat că și-a găsit singură un domeniu care o interesează și o universitate care are un program de studii foarte bun în sfera respectivă. Tot mai mulți tineri din generația aceasta, din orașele mai mari, nu mai văd facultatea în străinătate ca pe o opțiune excepțională, ci ca pe una „naturală”. Nici măcar nu o văd ca pe o opțiune negativă (din moment ce vin în general din familii și medii în care au crescut destul de protejați), ca expresie a dorinței de a pleca din țară, de a scăpa. Fiica mea, de exemplu, nu voia neapărat să plece din țară, îi plăceau foarte mult Clujul și atmosfera lui studențească, pur și simplu a găsit la Amsterdam programul care o pasionează acum (întîmplător și plata chiriei e comparabilă).
C.T.: Ce găsește un student român în străinătate și nu găsește aici?
A.L.: Găsește o școală bine organizată, coerentă în componentele ei, care lasă mult mai puțin loc inerției, întîmplării și norocului decît cele de la noi. Profesori buni găsesc studenții și aici, dar acolo nu găsesc profesori proști sau catastrofali.
C.T.: Pînă pe la mijlocul secolului 20, cei mai mulți dintre tinerii care se duceau la studii „afară” se întorceau în țară, chiar și după ce-și luau doctorate strălucite la Paris sau la Berlin. Acum de ce nu se mai întîmplă așa?
A.L.: Cred că sînt multe motive, dar și multe diferențe între situațiile istorice. Atunci acești tineri erau mai degrabă o minoritate (din familii privilegiate) și se întorceau într-un sistem care îi primea, îi aștepta sau care îi „trimisese” la studii. Cînd acest sistem a fost distrus, nu s-a mai întors aproape nimeni, iar apoi nici nu au mai putut să plece. Există și acum caste politice sau economice privilegiate ai căror copii se întorc de la diverse studii pentru a prelua sau albi „moștenirea”, dar nu cred că ajung pînă la doctorat și nu cred că ei îți pot repara nostalgia. Apoi, lumea vestică de astăzi, mai ales în profesiile calificate academic, este chiar globală, nu mai are limite naționale sau lingvistice, iar cei buni își găsesc pînă la urmă un loc în ea și o formă de recunoaștere care compensează alte pierderi. Cei care se întorc totuși, nu neapărat puțini, au în general o experiență negativă, și-au pierdut reflexele de supraviețuire locale, trag mîța de coadă în zone „independente” și marginale, pentru că instituțiile noastre, ba chiar și corporațiile, aș zice, sînt în continuare opace și clientelare, pretinzînd că vor să se reformeze, dar cu aceiași oameni sau cu copiii lor, dacă se poate. Dar în principal nici măcar nu e vorba de nepotism sau de eterna corupție, ci de un decalaj încă mare de dezvoltare, economic și social: presupunînd că ar exista și ar fi deschise posturi în administrație, educație, sănătate (cel puțin ultimul sector fiind profund depopulat și hemoragic, de altfel), ele nu pot oferi retribuția necesară și așteptările cu care educația lor i-a format pe acești tineri.
C.T.: N-ai impresia că sînt cam multe universități în România față de numărul profesorilor care-și merită cu adevărat rangul de universitari?
A.L.: Ba da, dar să știi că numărul lor scade și că această „piață” s-a mai raționalizat și s-a (auto)reglementat în ultimii ani. O mulțime dintre universitățile private au dispărut, în momentul în care au început să fie controlate la „calitate”. Altele s-au restrîns sau au fuzionat pentru că nu au mai avut studenți și, prin urmare, nici finanțare. Nevoie de educație superioară este, la fel de mare ca oricînd (sîntem în continuare pe ultimul sau poate penultimul loc în UE la procentul populației cu studii superioare), dar parcă abia în ultimii ani începe să devină reală competiția pentru studenți a universităților noastre, care, așa cum spuneam mai înainte, nu mai concurează doar între ele, ci și cu cele străine. Sigur că dinamica asta nu e suficientă ca să ne scape de impostorii din universități (și ei există în toate), dar măcar pune puțină presiune pe șefii lor.
C.T.: Există, din cîte știi, o ruptură de mentalitate între românii plecați și cei care au rămas în țară?
A.L.: Aici e o zonă mare de studiat pentru antropologi și psihologi sociali, și cred că studiile urmează să apară, pentru că fenomenul e tot mai masiv, cu consecințe sociale, economice și, mai nou, politice. Din nou, sună ca un clișeu, dar nu putem generaliza, nu putem reduce problema la două blocuri de mentalitate. Oamenii compartimentează ciudat, se adaptează cu succes la un set de reguli fără să le transfere acasă, fără să le considere „universale” și fără să se schimbe deci fundamental. Nu m-am gîndit serios la asta și nu sînt deloc specialist, dar m-au enervat reducțiile recente, fie că s-a vorbit de lumpen-diasporă sau, dimpotrivă, de o elită harnică, talentată și idealistă. Ambele imagini nu pot fi decît false ca reprezentări globale ale „celor plecați”. În plus, pentru generația tînără, a milenialilor urbani, distincția dintre înăutru și afară nu mai înseamnă atît de mult.
C.T.: Crezi în vorba cîntecului „Țara te vrea prost”?
A.L.: Da. Mi se pare genial, un „Deșteaptă-te, române!” întors pe dos, mai actual ca atunci cînd a fost lansat de Sarmalele Reci, prin 1995, parcă. Puterea te vrea (și te crede, uneori pe bună dreptate) prost, Opoziția (nu mă întreba care) te vrea și ea mai sărac cu duhul, fără prea multe întrebări, măcar pînă scăpăm de „ăștia”.
C.T.: Cu ce-am greșit noi, ca părinți, față de copiii noștri care pleacă fără gînd de întoarcere?
A.L.: Asta e o întrebare foarte grea, pe care simt că ți-o pui mai mult ție, nu în sensul în care nu sînt solidar cu eșecul pe care-l sugerezi, ci în sensul în care nu cred că toți copiii care pleacă, pleacă cu gîndul ăsta. Nu știu dacă am greșit ca părinți (copiii nu fug de noi, sper!), decît poate în măsura în care am crezut că poți să fii părinte fără să iei în serios politica. Acum este fel de greu să fii adult și să explici neputincios copiilor care (încă) nu pleacă de ce sînt lucruri aberante la școală, la spital, la Primărie, la serviciu, în Parlament.
