ADRIAN PETRUȚIU: „Niciodată nu mi-aș fi imaginat că soarta mă va duce tocmai în Brazilia“

Acum 24 de ani, tînărul Adrian Petruțiu a devenit violonist în orchestra de stat a orașului São Paulo. Acum e „vioara principală“ în orchestra celui mai mare oraș din Brazilia și din America de Sud.

Cristian Teodorescu: Cum e să te ducă vioara de la București la São Paulo?

Adrian Petruțiu: Plecarea mea din București la São Paulo s-a întîmplat foarte repede, în februarie 1998. Dacă într-o vineri dimineață mă duceam la repetiția orchestrei mele din București, Orchestra Națională Radio, fără să bănuiesc ce urma să se întîmple, în vinerea următoare eram în avionul care mă ducea înspre capitolul vieții mele care se numește „Brazilia“. La începutul anului 1998 tocmai terminasem Conservatorul din București și îmi doream să „prind“ un contract la o orchestră din străinătate, dar niciodată nu mi-aș fi imaginat că soarta mă va duce tocmai în Brazilia.

C.T.: Te-ai deprins, dacă te-ai deprins, cu deosebirile culturale dintre România și Brazilia?

A.P.: A trebuit să mă deprind. La început, acum 24 de ani, diferențele mi s-au părut și foarte mari, și multe. Dar cu trecerea anilor, pendulînd între aceste două lumi, am observat că pe undeva, în construcția acestor două popoare, semănăm mult mai mult decît ne imaginăm.

C.T.: Care e publicul concertelor acolo?

A.P.: Publicul nostru este foarte doritor de muzică clasică, face parte din toate clasele sociale și s-a format de-a lungul anilor. În Brazilia nu a existat acea tradiție de a merge la concerte simfonice cum există în România, în marile orașe, dar orchestra noastră, printr-o restructurare în anii 1997-1998 și prin construcția unei săli de concerte superbe, Sala São Paulo, cu o capacitate de 1.500 de locuri (sala în care repetăm și concertăm săptămînal), a ajuns să atragă din ce în ce mai mulți oameni în public, printr-o calitate a concertelor din ce în ce mai bună, prin invitarea unor dirijori și soliști internaționali celebri care au contribuit la ridicarea nivelul spectacolului oferit de orchestra noastră. OSESP (Orquestra Sinfônica do Estado de São Paulo) a ajuns să cînte săptămînal trei concerte cu același program, toate trei concertele cu sala plină, și uneori avem și un al patrulea concert, duminică dimineață, un concert matinal.

C.T.: În Orquestra Simfônica do Estado de São Paulo sînteți o adevărată comunitate internațională, în care mai sînt patru români, tot violoniști. O insulă sau mai sînt asemenea comunități în oraș?

A.P.: Da, este adevărat, OSESP este o comunitate internațională. La acea restructurare care s-a întîmplat în 1997-1998 au fost organizate concursuri în diverse capitale din lume și au fost angajați foarte mulți străini. Așa am ajuns noi, cei patru români, în această instituție, alături de ruși, bulgari, italieni, avem și un englez, coreeni, americani, argentinieni etc. Asta în prezent, dar în acești 24 de ani de cînd fac parte din orchestră am avut mult mai mulți colegi străini de alte naționalități care, cu timpul, s-au întors acasă. Noi, românii din São Paulo, sîntem din păcate o insulă, nu o comunitate. Poate mai există români prin São Paulo sau prin Brazilia, dar nu știm unii de alții și nici nu încercăm să ne „găsim“. Există într-adevăr o comunitate de români evrei în São Paulo, care au plecat din România prin anii ’40, de frica naziștilor, ei sînt foarte uniți, dar noi, cei ajunși în Brazilia după anii ’90, nu avem nici un contact cu ei. Nici măcar nu există un Consulat român în São Paulo, cel mai mare oraș al Americii de Sud. Ce să mai vorbim de restaurante românești, magazine unde să se vîndă produse românești, biserică românească… nimic din acestea nu există în São Paulo.

C.T.: Cum vă descurcați, orchestra și publicul, cu măști, distanțare socială, vaccinare?

A.P.: Cum vă spuneam, înainte de pandemie, OSESP ajunsese un fenomen cultural foarte apreciat și căutat. Cîntam săptămînal trei sau patru concerte cu sala plină, aveam 8.820 de abonați în anul 2005, de exemplu, înainte de fiecare concert existau tineri studenți sau doritori să asculte concertul care nu mai găseau bilete disponibile la spectacol, dar așteptau într-o coadă să apară acele bilete „din ultimul moment“. A venit pandemia și s-a oprit totul! Așa cum lumea întreagă a stat în loc. Totuși, OSESP și-a reînceput activitatea în august 2020, după patru luni și jumătate de paralizare, în primă fază cu concerte online, fără public, cu distanțare pe scenă, cu măști pe față la instrumentiștii care nu aveau nevoie să sufle în instrumente, cu teste antigen la fiecare două săptămîni și cu toate măsurile de prevenție anti-COVID. Mult mai tîrziu, după un an de zile, a fost obligatoriu certificatul de vaccinare și pentru a cînta pe scenă, dar și pentru a intra în sala de concert ca public. OSESP a fost printre puținele orchestre din America Latină care au gestionat cu succes această criză provocată de pandemie, reinventîndu-se prin concerte transmise în direct online în fiecare vineri. De asemenea, am fost prima orchestră din Americi care și-a reluat foarte repede activitatea după paralizarea mondială.

C.T.: Părinții în România, dumneata în Brazilia, iar sora dumitale în Suedia. Unde vă întîlniți de sărbători?

A.P.: Întotdeauna, înainte de a veni în țară sînt fericit ca un copil și cînd se apropie sfîrșitul vacanței și trebuie să mă pregătesc de întoarcerea în Brazilia visez la următorul moment cînd ne vom sui din nou în avion să zburăm spre Otopeni. De sărbători ne întîlnim cu toții în București, în casa părintească, pentru că și sora mea face un efort financiar să dea o fugă cu familia ei în țară, să ne putem întîlni măcar o dată pe an.

C.T.: Nimeresc brazilienii România pe hartă?

A.P.: Nu prea mulți… marea majoritate nu prea au idee unde se află România.

C.T.: În afară de Pelé, adică fotbal, de cafea (Amigo), de samba și de serialele de televiziune, ce-ar trebui să știe negreșit românul despre Brazilia?

A.P.: Cred că majoritatea românilor au auzit de Ayrton Senna (și mulți chiar l-au iubit). Alte nume de piloți brazilieni celebri ar mai fi Nelson Piquet, Fittipaldi, R. Barrichello, F. Massa. Apoi plajele, jungla Amazonului, cascada „Foz de Iguaçu“ și multe alte minunății naturale. În domeniul meu de activitate, românii ar trebui să-l cunoască pe marele compozitor brazilian Heitor Villa-Lobos. Alt „brand“ brazilian sînt churrascariile. Un gen de restaurant în care, contra unei sume fixe, se mănîncă „cît poți duce“. Pe lîngă salatele sau garniturile care sînt expuse pe niște mese pentru ca clienții să se poată servi singuri, cărnurile de toate felurile sînt aduse la masă de chelneri, înfipte în țepușe, tocmai scoase de pe grătar. Chelnerii vor continua să vină la masa ta cu diverse tipuri de carne pînă semnalizezi pe masă (de obicei cu un indicator roșu) că ți-a ajuns.

C.T.: Față de Rio de Janeiro cum e São Paulo, adică cam cum e Bucureștiul față de, să zicem, Iași, Cluj sau Timișoara, sau nu?

A.P.: La Rio de Janeiro, un oraș superb, se află una din cele șapte minuni ale lumii moderne, statuia lui Iisus Mîntuitorul. Nu știu cîți cunosc faptul că un sculptor român, Gheorghe Leonida, a fost cel care a creat capul acestei statui impresionante. La Rio relaxarea, distracția și turismul sînt la ele acasă. São Paulo este cel mai mare centru economic, financiar, industrial al Americii de Sud. Brazilienii au o vorbă: São Paulo muncește pentru ca Rio de Janeiro să se distreze și să danseze.