Sârbu a fost văzut întotdeauna ca un Hrebenciuc al presei. Omul negru cu părul alb, strategul din umbră care-și masacrează competitorii în scene cu mai mult sînge ca-n Știrile de la ora 5. Omul negru sau, mă rog, doar cu sprîncenele negre, care reușește să amîne datorii la stat cu lejeritatea cu care Neti prezice un viitor care nu se va întîmpla niciodată, un manager care poate să smulgă bugete imense de la agenții sub amenințarea prieteniei și promisiunea unei sincere și durabile răzbunări, un manager care nu-și amestecă numele în jocuri politice decît atunci cînd totul a fost negociat în prealabil. Sârbu a fost eminența grizonantă care, cu Die Hard 2 pus în buclă, a reușit să calce în picioare bugetele speciale ale unui Tatulici dezlănțuit, acest Spielberg al producțiilor cu primari de comună.
Sârbu, cu aura unui Josef Fritzl care-și ține vedetele blonde în beciul din Pache Protopopescu, a tăcut și i-a lăsat pe alții să-i construiască mitul. Iar cu astfel de construcții s-au ocupat, în principal, victimele masochiste, atinse de sindromul Stockholm, care odată ejectate din sistemul PRO nu puteau să mai devină niciodată contra – aveau noaptea vise complicate, cu “Adi, vorbește-mi urît, dă cu mine de pămînt!”, trezindu-se pline de adorație.
Dar de ce să credem asta? N-au fost toți mogulii așa pînă să deschidă gura? Hai să-i privim acum. Nu are Voiculescu ceva din seriozitatea afectată articulată simplu, în cuvintele vocabularului de bază, a lui Gâdea? Nu are în cei doi ficați și ceva din fierea lui Ciuvică? Nu se-aude în vocea lui groasă, de șoptitor la Securitate, țiuitul care sparge paharele pe mese al Danei Grecu? Însă nu am fi știut nimic din toate acestea dacă omul nu ar fi ieșit să se lupte cu bunul-simț, cu Băsescu, cu trecutul, cu actuala Securitate și cu propria suficiență de reptilă încălțată.
Dinu Patriciu, liberalul fin, aripa miliardară, arhitectul celei mai mari clădiri abandonate din Pipera și al celui mai spectaculos faliment de presă, nu avea în planurile sale ceva din infatuarea incultă a unui Cornețeanu? Nu vedeai și ceva din simplitatea înduioșătoare a lui Cartianu, atunci cînd, sfătos ca un țăran proptit în coasă, Patriciu făcea gargară cu monedele lumii la teve, în timp ce propriile afaceri își căutau loc la Bellu? Amintiți-vi-l pe Vântu, cînd vorbea despre propria "stasie" de televiziune ca despre o stație spațială de care depindea destinul rasei umane!
Săptămînile trecute l-am văzut pe mogulul de școală nouă, Sebi Ghiță Televiziune, pupilul lui Gioni Popescu Televizor, producîndu-se la propriul post. În zece minute, omul s-a stins ca un lampion în largul mării, epuizîndu-și cele zece cuvinte luate cîte trei și încercînd să se agațe ca un înecat de propria tinerețe – probabil alta decît cea pe care și-a dedicat-o industriei petroliere.
Sârbu e modelul de mogul Dan Adamescu. Adamescu e absent din Google la fel ca o mare parte din tirajul declarat al României libere de pe tarabe.
Cum ziceam, de ce nu ar fi și Sârbu doar ambalajul strălucitor al producțiilor importate din Vest sub care gîlgîie sughițul din gușă al lui Adi Minune sau Vali Vijelie? Eu cred că Sârbu, la fel ca Măruță, e un mare mîncător de cancan. Un complice al ultimilor douăzeci de ani și nimic mai mult.
