Ca de obicei, sîntem întîrziați cu pregătirile. Uite, au mai rămas doar vreo douăzeci de zile și încă nu ne-am definitivat lotul României pentru Brazilia. Ne tot perpelim, ne tot coim și ne tot întrebăm: de la Mexico ’70 și pînă-n ziua de azi, cam care-s jucătorii calificați să intre în unsprezecele de bază? Noi cu cine jucăm?
Am zis că fie ce-o fi. Dacă-i Brazilia, atunci Brazilie să fie! Ne vom prezenta într-o formulă super-ofensivă, cum n-am avut niciodată în istorie, un 1-4-3-3 devastator. Deci: Rică Răducanu – D. Petrescu, Ștefănescu, G. Popescu, D. Munteanu – Balaci, Dobrin, Hagi – Lăcătuș, Dumitrache, Mutu. Chiar dacă artiștii se vor călca pe picioare, iar vîrful va pleca la băut, ei bine, ne vom copleși adversarii prin incursiunile apărătorilor și infiltrările portarului în careul inamic!
Ne-am gîndit, desigur, și la o formulă conservatoare, un clasic 1-4-4-2. Cum ar veni: Lung – Iovan, Dinu, Andone, Ungureanu – Sabău, Liță Dumitru, Marcel Răducanu, Klein – Vio Moldovan, Dudu Georgescu. Mamă, ce adunare de duri dinamovisto-steliști, cu coloratură germano-oltenească, îi spargem!
Deși, la cum se joacă acum, parcă ne-am rafina formula către un contemporan 1-4-2-3-1, fără a renunța la obsesiile noastre. De exemplu: Stelea – Rednic, Belodedici, Chivu, Raț – Bölöni, I. Lupescu – Balaci, Dobrin, Hagi – Răducioiu. Mai degrabă demisionăm din postul de selecționer decît să-i lăsăm acasă pe Dobrin, Balaci și Hagi!
Am comis și multe nedreptăți în selecția noastră, sîntem conștienți. Am lăsat pe bancă niște jucători aleși. Lucescu, Iordănescu, Cămătaru, Adi Ilie – ar fi doar cîteva din numele omise în mod injust. Eheei, și nu sînt singurele… Dar nu-i deloc ușor, veți recunoaște, să găsești echipa ideală a ultimilor 45 de ani.
După ce ne-am alcătuit lotul lărgit, am ezitat enorm și am șovăit monstruos, v-am spus. Pe de altă parte, ne-au venit și niște idei. Am realizat că, în construcția noastră de echipă națională, am simțit mereu nevoia unui lider, Conducător de Joc, Mingicar Suprem, Salvator al Patriei. Idealul acesta s-a împlinit în mod aproape fericit în timpul îndelungatei domnii a lui Gică Hagi. Și tot d-aia îi idolatrizăm pe Dobrin și Balaci și ni-l asumăm, în lipsa altcuiva mai bun, pe Mutu.
Altfel, strict tehnic, n-am avut genii în posturile de maximă responsabilitate individuală: portarul și vîrful de atac. Portaru’ ca portaru’, s-a dublat mai mereu pe post. Cade unu’, îl înlocuiește celălalt, c-așa-i viața cînd te tot aperi – eroică. În avanposturi, însă, am constatat că nu-l putem desemna pe Atacantul Alfa, vîrf-vîrf, striker, ucigaș de profesie, responsabil cu lovitura decisivă. Am avut cîțiva în genul ăsta, dar, din motive varii, n-au dominat o epocă, precum, să zicem, Gerd Müller la nemți, Van Basten la olandezi, Inzaghi la italieni sau Raul la spanioli. Probabil că nu întîmplător golgheterii all-time ai Naționalei sînt Hagi și Mutu – născuți artiști, nu asasini. Popor cuminte și descurcăreț, ne-am bazat succesele, cîte au fost, pe anduranța defensivei și combinageala mijlocașilor.
De aici, discuția poate doar începe. Mai vedem, mai reflectăm, că n-au intrat zilele-n sac. N-am mai fost la Mondiale din 1998, așa că timpul, pentru noi, se măsoară altfel. Stai așa, că ne-a venit o idee pentru Brazilia: oare n-ar fi mai bine să jucăm cu Baratki, Bodola și Dobay?
