Gool! 2-2 pentru România cu Ungaria.
Reporter: Ai dat gol.
Alexandru Chipciu: Da! Golul egalării, cînd nimeni nu se mai aștepta!
Rep.: De ce?
A.C.: Pentru victorie.
Rep.: A ieșit egal, nu victorie.
A.C.: Este un egal mai tare decît o victorie.
Rep.: Ați jucat ca dracu’.
A.C.: Ni se pot reproșa multe, dar am egalat, am fost egalii ungurilor, nici ei n-au fost mai breji. Avem șanse de calificare, asta contează!
Rep.: Chiar contează?
A.C.: De ce să nu conteze?
Rep.: Pentru cine contează?
A.C.: Contează pentru România. Viața este grea în România, așa are românul o bucurie.
Rep.: Bucurie amară, egal. Incertitudinea continuă.
A.C.: Mă bucur că am dat gol și am adus bucurie suporterilor.
Rep.: Simțeai că vei băga gol?
A.C.: Da, le-am spus colegilor, da, simțeam că voi da gol.
Rep.: Ce este un gol?
A.C.: Dumneavoastră nu vă bucurați? Nu ați văzut meciul?
Rep.: Nu.
A.C.: De asta! Păi, de ce mă mai întrebați? Am dat gol în prelungiri. La doi la unu pentru unguri. A devenit doi la doi și așa avem șanse să ne calificăm la campionat. Poate vom da baraj, mai sigur este că dăm, dar cine știe, poate batem și Olanda.
Rep.: Deci ăsta este un gol.
A.C.: Ăsta este golul meu.
Publicat în Cațavencii, nr. 12 (90) 2013
