În fiecare an fac un interviu cu Alexandru Tomescu. Pentru că în fiecare an plimbă vechitura Stradivarius prin România și știe s-o facă să cînte de capul lui. Anul acesta, Prokofiev, împreună cu pianistul Edward Kunz.
Reporter: Cînți. Poți să și dansezi Prokofiev?
Alexandru Tomescu: Bineînțeles. Muzica lui Prokofiev are o forță extraordinară, ce te ia pe sus, chiar dacă nu știi sau nu vrei să dansezi. Atunci cînd tensiunea muzicii devine de nesuportat, te trezești dansînd, este o reacție normală și naturală a corpului. Mi-ar plăcea să merg cu vioara în spațiu, pe stația orbitală mai întîi, să văd cum e să cînți la vioară în imponderabilitate. Caut sponsor cu navetă spațială la dispoziție.
Rep.: În revoluția lui Lenin ce-ai fi fost?
A.T.: Dacă n-aș fi avut de ales și m-aș fi trezit într-o astfel de revoluție, aș fi făcut ceea ce îmi place mai mult: să cînt la vioară (sau la o balalaică, dacă nu se găsea o vioară). Aș fi lăsat muzica să deschidă inimile oamenilor și poate li s-ar fi deschis și mințile în cele din urmă.
Reporter:: Ce-ți imaginezi cîntînd Prokofiev? Aparat dentar, îngeri-lebădă sau sacîzul?
A.T.: Nu e niciodată același lucru, mereu e altceva. Pot fi și aparate dentare, în special în prima sonată – Prokofiev a compus la ea opt ani, între 1938 și 1946, deci exact în timpul celui de-al doilea război mondial. E foarte mult dramatism acolo, poate și scrîșnet de dinți, dar cu siguranță și îngeri-lebădă. E o sonată filozofică. Sonata a doua are o forță în ea ce te ia literalmente pe sus. Sînt apoi și momente de jazz, în care treci în alte lumi. De multe ori tu, ca interpret, trebuie să creezi o lume, o atmosferă, să le desăvîrșești, apoi să le aduci într-un punct critic și să le vezi aproape distruse, pentru ca în final să treci în altă dimensiune. Cînd eram mai mic eram înnebunit după SF – poate fi și Star Trek în Prokofiev. Poate fi, de fapt, orice – asta e marea calitate a muzicii –, trezește în fiecare emoții dintre cele mai diferite, trăiri de toate felurile.
Rep.: Umbli cu rusul Prokofiev, acum cînd bate războiul cu rușii la ușă?
A.T.: Hai să răsturnăm un pic lucrurile: cum ar fi să tăiem Prokofiev, Ceaikovski și Stravinski de pe afișe? Să aprindem un foc mare în piața publică cu cărțile lui Dostoievski și Bulgakov, să-l mai ațîțăm un pic și cu picturile lui Aivazovski? Ne-am transforma atunci noi înșine în niște mici dictatori total rupți de realitate, nu? Pentru mine, ca artist, realitatea perenă, deasupra vînzolelilor de zi cu zi, este cea a lui Beethoven, Mozart, Prokofiev. Ei nu sînt germani, austrieci sau ruși, ci pur și simplu artiști, creatori ce ne aparțin nouă, tuturor. Luptele între muzici se dau întotdeauna pe scenă – între tema tubei și comentariul flautului sau între viori și contrabași. Compozitorii sînt cei care coordonează mișcările de trupe, iar dirijorul este generalul care dă indicațiile de strategie.
