Profesor al Facultății de Istorie București. Pregătit la Veneția și Paris. Despre cercetare și piața de artă. Din România.
Reporter:Lucrați cu documentul. Care-s greutățile unui astfel de demers elementar în România?
Alin Ciupală: A lucra cu documentul reprezintă una dintre exigențele elementare ale unui istoric oriunde în lume, nu doar în România. Pot spune că adrenalina se produce într-un mod veritabil și atunci cînd descoperi un document inedit care simți că te poate ajuta să-ți dai valoarea propriului talent istoriografic. În aceste condiții, saltul cu parașuta pare o joacă. Probabil și din cauza aceasta am optat pentru meseria de istoric. Nu voi fi niciodată în stare să sar cu parașuta, deși am făcut armata la un regiment de aviație de vînătoare. În România cea mai mare greutate este dată de mentalitatea celor care gestionează vremelnic documentele. Chiar dacă în ultima vreme situația s-a îmbunătățit, la Arhivele Naționale mai ales, au rămas încă multe de făcut în acest sens. De multe ori funcționarii respectivi se poartă de parcă ar fi pe moșia lor și nu într-o instituție publică. Dacă nu ai legături personale, dacă nu ești cunoscut, dacă ți-ai uitat colegii din facultate sau dacă nu are nimeni nevoie de tine, ești terminat. Studenții mei ar putea povesti multe în acest sens.
Rep.: Una din preocupările dvs. este îndreptată spre artă. Cît se falsifică în România?
A.C.: Procentul de falsuri de pe piața românească de artă este în creștere alarmantă. Numărul falsurilor crește pentru că piața de artă de la noi are un ritm de dezvoltare de aproximativ 30% anual în ultimii cinci-șase ani, cu alte cuvinte este vorba de bani, de mulți bani. Anul trecut, cifra de afaceri a caselor de licitații din România a fost de 14 milioane de euro și aceasta într-un an de criză. Această evoluție ne arată că avem ce falsifica, iar falsificarea merge mînă în mînă cu devalizarea marilor biblioteci din care se fură ca în codru. Ironia face ca cei anchetați să fie, de multe ori, colecționarii și nu cei care aruncă pe piață contrafaceri sau artefacte furate. Piața va regla, prin mecanismele ei, situația despre care vorbim. Cred că deja piața a luat-o înaintea legislației, care este depășită și nealiniată, în mod ciudat, celei europene în domeniu.
Rep.:Cine este cel mai falsificat dintre artiști? Pe ce considerente ajungi să fii falsificat în halul ăsta?
A.C.:Cel mai falsificat artist este în acest moment Ștefan Luchian, care se detașează net față de alți artiști cu mare cotă de piață. Probabil și pentru că falsificatorii profită de perioada tristă a ultimei părți din viața artistului cînd acesta, lovit de o boală incurabilă, picta cu greutate, pînă la incapacitatea totală. Fiți atent cînd achiziționați un Luchian! La fel se întîmplă cu artiști precum Victor Brauner sau Marcel Iancu. Lucrări falsificate și atribuite lor pleacă din Israel sau Franța către România, mai puțin în sens invers. Despre Brâncuși, ce să mai vorbim? Nu atît sculpturi, cît mai ales desene, cărți poștale, fotografii, volume cu dedicații. Pe lîngă puține autentice, am văzut multe piese de acest gen falsificate. De asemenea, și piața obiectelor de colecție este saturată de falsuri, și aici „succesul” l-au obținut prietenii noștri bulgari care dovedesc o inventivitate demnă de o cauză mai bună. Cum Bulgaria este aproape, întreprinzătorii au trecut ușor Dunărea.
Rep.:Este un blestem că v-ați născut în România, domnule profesor de istorie?
A.C:M-am gîndit uneori să plec din România. Nu am făcut-o pentru că avem la Cîmpina o frumoasă grădină plină cu bolovani modelați de natură în tot felul de ciudățenii și nu aș fi putut să o iau cu mine. Cred că este o fericire că m-am născut aici. Nu este România țara tuturor posibilităților?
