200.000 de semnături trebuie să strângă un partid ca să intre în alegerile europene. În Germania, spre exemplu, e nevoie doar de 5.000 de semnături, iar prin alte părți din UE nu e nevoie decât să-ți dorești să participi. Nu are sens să vorbim de cele 100.000 de semnături pe care ar trebui să le adune un candidat care ar dori să meargă la Bruxelles de capul lui.
Apoi, de ce să nu pot semna pe listele a două partide? Sau trei, sau patru? Acea semnătură pe listele unui partid nu spune nimic altceva decât că aș dori ca acel partid să fie în cursa electorală. E limpede că nu vreau ca un singur partid să participe la alegeri. E o tâmpenie antidemocratică de care, bineînțeles, se bucură partide ca PSD și PNL, cu structuri în teritoriu, cu oameni care pot să adune relativ ușor atâtea semnături doar de la membrii de partid.
Dar pentru un partid cum este Demos – tânăr, la început de drum, dar cu un profil clar, bine conturat – să adune 200.000 de semnături este aproape imposibil.
Ușor ridicolă, într-adevăr, tentativa USR+PLUS, dar nu ai cum să nu observi că democrația asta a noastră e al dracului de greu de pus în practică. Mai ușor obții avizele ca să pui pe picioare o plantație de canabis decât să înscrii un partid în alegeri. Ne putem aminti și toate contestațiile, tot timpul pierdut de Cioloș în prima tentativă de înființare a unui partid. Aia prima, acel partid fără părinți securiști, ca să zic așa. Se prea poate ca, de multe ori, unii să fie ”ilegali”, dar asta se întâmplă și pentru că legislația e stufoasă, îmbârligată, plină de obstacole și una care permite interminabile amânări. Nu știu exact cum e treaba cu favorizarea infractorilor, dar e limpede că oamenii relativ OK care ar dori să intre în politică sunt defavorizați de o legislație prost gândită pe care actuala conjunctură parlamentară nu o vrea cu nimic schimbată.
