Are un copil autist. Și viața a devenit profesie. Experiență cît viața în fiecare zi, asociația „Micul Prinț” din Bistrița și cartea Mîini cuminți.
Reporter: Unde ai greșit?
Ana Dragu: “Unde n-am greșit?” ar fi răspunsul de bun-simț. Dar n-o să-l dau. Am greșit că n-am făcut sport, că am consumat cantități uriașe de energie în cîțiva ani și nu prea mi-a mai rămas mare lucru pentru partea B a vieții, aparent și mai grea. Iată, acum am 104 ani. Adevărul e că nu știu unde am greșit. Toate eforturile mele s-au axat pe a-mi dota copiii pentru supraviețuire. Perfect conștientă fiind că, și așa, tot poate să le cadă o cărămidă în cap la 18 ani.
Rep.: Care-s fericirile tale?
A.D.: Acum două seri încercam să îi explic fiicei mele cum se face că fratele ei nu poate înțelege un anumit text literar, în ciuda faptului că îl citește de mai multe ori. E simplu, mă dădeam eu mare explicînd. În fiecare propoziție sînt trei-patru cuvinte necunoscute. Astfel, sub fiecare propoziție se adună trei-patru definiții. Textul de 40 de propoziții se transformă într-o sumă de definiții greu de analizat. Și ea, relaxată, îmi răspunde: “Trei-patru cuvinte într-o propoziție? Păi, azi dimineață pe mine m-a întrebat ce înseamnă «ce înseamnă»!”. Chinul lui – cititul textelor literare – e fericirea mea. Sînt fericită cînd am timp să citesc, cînd nu mă doare nimic, cînd sînt ei liniștiți și zîmbitori. Sînt cea mai fericită cînd beau o cafea cu prietenii mei.
Rep.: Între lovită de soartă și exclusă social. Mamă?
A.D.: Viața e greu, ca să mă autoexclud gramatical. Problema nu e neapărat că ești mama unui autist. E destul de greu să fii mamă sau tată în general, cu atît mai greu părintele unui copil cu nevoi speciale. Problema e că, dacă fiul tău face o infecție la rinichi, doctorul îi prescrie medicamente pe care teoretic le poți obține gratuit și într-un timp relativ scurt se vindecă. Ei, dacă copilul tău e autist, sau are altă tulburare de dezvoltare pentru care nu se indică medicație, ci terapie comportamentală, te trezești direct în rahat. Pentru că nu e vorba de zece ședințe de terapie care îi rezolvă problema, ci de o formă de terapie cu un caracter timpuriu, intensiv și de lungă durată. Practic, în primii ani (2-7 ani) e nevoie de opt ore de terapie pe zi ca să poți spera la o viață cît de cît decentă. Scoate tu banii pentru asta, ai de unde? Că pe statul român îl doare trei metri în spate. Așa că viața unei mame de autist în Ro poate fi de două feluri: una în care, înghițind cu noduri, accepți oferta statului, încasezi indemnizația de 600 de lei pe lună, te resemnezi și îți trimiți copilul la o școală specială sau una hardcore în care te dai de toți pereții pentru a-i asigura terapia necesară, integrarea școlară etc. Toate astea cu zîmbetul pe buze ca să nu îl stresezi suplimentar.
Rep.: Copilul, out ori happy pentru că nu pricepe ce fel de lume îl înconjoară?
A.D.: Acum cîțiva ani îmi tot puneam și eu problema dacă merită să îl chinui cu atîta terapie doar ca să se integreze într-o lume ca asta. N-ar fi mai bine să îl las în lumea lui? Iată un exercițiu stupid, dar eficient care va da răspunsul: încearcă să îți imaginezi cît de happy te-ai simți dacă te-ar durea îngrozitor o măsea și ai fi într-un oraș plin cu dentiști orbi și surzi cărora ai încerca să le comunici fără succes, zile la rînd, ani în șir, că te doare măseaua. Și ei ți-ar zîmbi, te-ar mîngîia pe cap și ți-ar da bomboane. In my book, orice ființă incapabilă să își comunice durerile și nevoile e profund nefericită, chiar dacă aparențele pot sugera altceva. Azi copilul meu poate alege cînd să fie in și cînd out. Asta îl face happy.
