Nu se întâmplă nimic glorios și nici măcar plăcut cu presa scrisă în ultima vreme. Nici aiurea și în nici un caz în România. Ultimele redute ale rezistenței presei tipărite, chioșcurile de ziare, se închid pe capete. E un cerc vicios. Pe de-o parte nu se mai pot susține economic, pentru că nu prea mai au ce vinde, pe de alta, singurele publicații care mai vând câte ceva își văd restrânse tirajele tocmai din cauza dispariției chioșcurilor.
Dar nu numai din cauza asta nu se întâmplă nimic glorios cu presa tipărită și cea scrisă. În momentul ăsta mai supreviețuiesc, cu greu, doar câteva publicații centrale. Click!, Libertatea, Evenimentul zilei, Adevărul, Gazeta Sporturilor și, cu voia dumneavoastră, Cațavencii. Fără a lua în considerare publicațiile glossy sau pe cele de nișă. Într-o țară cu aproape 20 de milioane de cetățeni, mai există șase, doar șase publicații centrale care mai au vagi legături cu jurnalismul, fie el generalist, sportiv sau tabloid. Cinci sunt cotidiene și una e un săptămânal, culmea, pornit pe vremuri ca publicație de nișă. Nimic încurajator pentru viitor.
Sigur, există nenumărate site-uri și portaluri de știri. Realmente nenumărate. Nu că acolo nu s-ar face jurnalism. Se face, cumva. Doar că nu se susține financiar. E o discuție lungă și alambicată, nu neapărat accesibilă, dar asta este realitatea. Presa online supraviețuiește doar ca urmare a unor artificii greu de imaginat.
Poate că, totuși, sfârșitul presei scrise chiar vine, așa cum profețesc unii de multă vreme. Iar dacă vine, nu e pentru că nu mai e nevoie de așa ceva, ci pentru că nimeni nu a găsit soluția pentru a contracara fenomenul global al îndobitocirii lente, dar ireversibile.
Astăzi, din ce în ce mai mult, lumea vrea să nu fie deranjată. Dacă, întâmplător, și-a format o opinie, cândva, vrea ca acea opinie să fie confirmată în veacul vecilor de către lucrurile pe care le citește sau le vede. Suntem atât de ocupați să ne construim iluzia că am trăi, încât atunci când deschidem un ziar, un site sau dăm drumul televizorului, vrem doar să ni se confirme că avem dreptate în ceea ce facem.
Nu mai căutăm informații, pentru că avem senzația că le deținem pe toate. Așa că atunci când citim ceva, trebuie să ne spună, cât mai scurt, că suntem cei mai deștepți, cei mai frumoși și că am luat decizia corectă atunci când am ales să ne încredințăm speranțele unor necunoscuți. Necunoscuți și trebuie să rămână, pentru noi. Nu vrem să știm nimic despre ei, cel puțin nimic ce ne-ar putea spune că nimeni nu-i perfect. Facem asta în materie de politică, dar o facem, îngrijorător de insistent, în cam toate domeniile. Dacă un medic ne dă o veste proastă, nu-i o problemă, vom găsi aproape imediat ceva pe Internet care să ne salveze de la suferință sau chiar moarte. Internetul are răspuns pentru toate și, fiindcă suntem convinși că, prin intermediul lui, noi suntem cei care controlează realitatea, devenim, pe zi ce trece, din ce în ce mai limitați, din ce în ce mai analfabeți informațional.
Se vorbește mult despre analfabeții funcțional, dar deja am trecut în altă etapă de involuție, cea în care analfabeții informațional își bagă pumnul în gurile celor care, hélas, își permit să privească lucrurile și din alte unghiuri de vedere.
O scurtă privire asupra presei românești ne dezvăluie, de fapt, un cor ce se chinuie să cânte o piesă muzicală ce nu i se potrivește și pe care, tehnic, n-o stăpânește. Dar, ni se va spune, asta vrea lumea: un cor.
Shock and Awe, un film american din 2017, spune povestea unor ziariști (extrem de puțini) care au îndrăznit să susțină că SUA nu au dovezi reale ale faptului că Irakul ar deține arme de distrugere în masă și că acest pretext pentru a doua intervenție în Irak, după atentatele de la 11 septembrie 2001, este bazat doar pe minciuni. Au fost, la vremea aia, striviți de corul celor care susțineau necondiționat poziția Guvernului SUA. Dar ei, chiar dacă erau singuri, au fost cei care aveau dreptate, pentru că nu voiau să cânte în cor, ci voiau doar să-și facă meseria. Corul, cel care a livrat atât Guvernului, cât și publicului exact ceea ce voiau aceștia să audă, este în mare parte responsabil pentru un război de durată, care a costat peste 2.000 de miliarde de dolari, a dus la moartea a peste 1.000.000 de irakieni și a „produs“ peste 36.000 de soldați americani morți sau răniți.
Lăutarii zilelor noastre, dispuși să cânte la orice masă fix ceea ce vrea meseanul, nu sunt nici talentați și nici convingători. Dar s-au adaptat. Iar lumea îi plătește. Pe diverse platforme, printre care cea mai vizibilă este acum Patreon, lăutarii dispuși să lase deoparte adevărul și informația sunt generos răsplătiți de către cei ce nu vor să li se zdruncine convingerile. E anul lor, al lăutarilor, care prestează individual sau reuniți în coruri mai mari sau mai mici. Nu-i o problemă. Petreceți cu ei, gâdilați-vă auzul, lăsați-vă purtați de triluri mai mult sau mai puțin meșteșugite. Peste o vreme vă veți uita furioși împrejur, urlând că nimeni nu v-a deschis ochii. Îhî…
Acum 10-15 ani internetul era un mediu de informare extraordinar! De multe ori le spuneam unora mai puțin fericiți, care încă nu aveau acces la așa ceva, ce viitor fenomenal are accesul la internet. Am greșit enorm! Cel puțin în ultimii 3 ani, de cand orice … persoana sa spunem, are acces acum nu la PC și internet ci direct de pe telefonul mobil, că i-a făcut copilul lui un cont de Facebook, situația a devenit insuportabilă. Au dispărut siteurile cu informații reale și au apărut cele cu propagandă, invenții, tunele de sub Bucegi, can-can, se înjură peste tot, se ataca, se scriu enormități și BOMBE!! Acum trebuie să inoti într-un ocean de dejecții ca să ajungi la unele informații utile.
Superb
Anestezie informationala. Cea mai tare inventie, esti informat prin dezinformare.