Apel către repere

Ne place să credem sau, cel puțin, să ne imaginăm că intelectualii ne aparțin. Că ei, cei mai luminați contemporani ai noștri, sunt un bun public. Vrem să credem că de la ei vine iluminarea, că ei, în marea lor înțelepciune hrănită cu mii de tomuri devorate, mii de ore de reflecție și miliarde de neuroni consumați, ar putea desțeleni drumul pe care plebea, mahalaua ineptă, poate merge spre mai bine. Națiune de ospătari orgolioși prin excelență și de tinichigii țâfnoși ca vocație, am ști și noi să ne descurcăm, la o adică, dar parcă simțim nevoia unor super-creiere, a unor supraoameni culți în cap care să ne arate calea. Și adevărul. Și viața.

Suntem nedrepți, așa cum suntem cu orice persoană cât de cât mai cunoscută. Intelectualii le au și ei pe ale lor, nu stau toată ziua să se gândească la binele națiunii. Au rate, au facturi de achitat, au copii cocoșați de povara numelui celebru. Numai să stea cu mintea la problemele unor trântori nu au ei timp. Ne-ar învăța mai multe dacă li s-ar da timp de antenă. Chiar ne-ar împărtăși cu generozitate din strălucirea minții lor, dar nu-i chiar atât de simplu. Se încălzesc greu, se ambalează dificil. Dacă n-au la dispoziție două ore de autoreferențialitate pentru fiecare cinci minute de lecție, mai bine nu-i chemi la televizor. Doar n-au adunat atâta amar de carte citită pentru a sintetiza totul în doar câteva fraze bine gândite. Ar fi absurd.

Cum absurdă este pretenția noastră de a suge de la ei toată înțelepciunea pe care o posedă. Nu ne datorează nimic, nu sunt plătiți de stat nici măcar atunci când sunt deținătorii unei sinecuri care-i scapă de griji financiare. Ei își aparțin lor înșile în mică măsură și într-o covârșitoare proporție posterității. Or, nu putem primejdui viitorul, storcându-i de informație, dedicație și bun-simț pe cei care, dintre copertele unor cărți prăfuite, ne vor duce copiii pe culmile disperării, în conformitate cu o programă școlară depășită deja cu mult înainte de a fi concepută.

Totuși, ceva ne datorează intelectualii nouă, mahalalei inepte, marginalilor minții: onestitate. E OK să-și dorească a trăi retrași, e OK să nu se implice ca orice plebeu neinstruit în viața cetății. Putem accepta că nu vor să ne dezvăluie secretul evoluției spre mai bine, dar, cum spuneam, ne sunt datori să nu ne propovăduiască, prin exemplu personal, umilința, supușenia, slugărnicia.

Dacă oameni precum Gabriel Liiceanu își doresc atât de mult să fie și să rămână și pe viitor repere ale societății românești, a-și atribui cu voluptate însușirea de intelectual este insuficient, căci nici pe Conchita Wurst nu-l credem că-i frumoasă doar pentru că așa ne spune departamentul de PR. Evitarea unor episoade cel puțin jenante, precum discursul de pe 9 mai de la primirea decorațiilor de la Traian Băsescu ar ajuta mult mai mult. Pentru că vidul din capitolul “Repere” al istoriei intelighenției românești nu se umple suprapopulând capitolul “Lingăi”.