Dacă o duci pe Daniela Crudu la Făurei, scoți toți oamenii din casă. Șomeri și neșomeri, ciungi și șchiopi, consumatori de mici sau doar de bere, cu toții vor ieși în piață ca s-o vadă pe Daniela Crudu. Pe acordurile melodiei „Gechi-Ciane, Gechi-Ciane, la mulți ani, băi, barosane…”, acești credincioși ai tabloidelor vor vrea să-i atingă hainele strînse pe cur, buzele umflate și s-o întrebe ce mai face fotbalistul ăla cu care umblă.
Ce înseamnă ea pentru ei? E o minune umblătoare, un miracol cu craci subțiri și cur bombat: cineva care ar fi trebuit să fie nimic (cum li se tot spune lor că sînt) este însă ditamai vedeta.
În același fel se întîmplă lucrurile cu Elena Udrea. Doar că aici miracolul este mai dolofan. Cu doi ani în urmă, la referendum, Udrea era ascunsă de intelectualii lui Băsescu prin boschete ca simbol al unui regim nesimțit cu tocuri de 16 cm și bazine de înot în pantă. Acum, tot ce crede Udrea că trebuie să facă pentru a ajunge președinte este să apară peste tot. Nimic altceva: să dea mîna cu oamenii, să bucălească puști, să-i mîngîie pe creștet și, cu gura plină, să-și urle sprijinul pe care i-l acordă Băsescu. Iar cînd zicem Băsescu, nu-i așa, zicem UE, NATO, Obama. Cel puțin în mintea ei.
Și oamenii vin, vin s-o atingă, ca să povestească apoi vecinilor: „Vai, arată mai nu știu cum decît la televizor”. Vin să observe de aproape miracolul din Buzău, femeia asta plecată de nicăieri, trecută prin PNL, prin PDL și prin multe altele din ce ne putem da seama, care are bani, foarte mulți bani, și stă cocoțată în spinarea președintelui, lansîndu-se de-acolo pentru funcția de președinte.
Vizibilitatea Elenei Udrea, lucru clar, se face cu bani mulți. De altfel, banii sînt singurii care i-au rămas alături. A părăsit-o un partid, au părăsit-o cei numiți intelectualii lui Băsescu, iar cei care nu au susținut-o niciodată resimt, cînd o văd, puternice crampe stomacale și-o îngrijorătoare lipsă de apetit.
Și, totuși, ea crede că dacă e văzută – văzută continuu –, s-ar induce în electorat un chef de-a o vota.
Dar să zicem că petrecerea e pe sfîrșite, zorii zilei sînt aproape, iar electoratul, ușor pilit, parcă n-ar vrea să plece singur acasă. Ei bine, Elena este acolo, zîmbitoare, gata să-și primească ștampila.
