Am să pornesc la drum cu infatigabila silfidă Raluca Turcan. Într-o recentă intervenție, ministra Culturii remarcă, din sufletul ei mare și generos, că, în cultură, veniturile sînt mici. Bănuiesc că descoperirea asta epocală i-a cauzat niște insomnii teribile. De unde să fi știut că arta și cultura sînt din povestea Cenușăresei, care trebuie să curețe bine zoaiele, pentru a ajunge la bal, să danseze cu prințul? Dacă prințul ar ști cine e zîna răpitoare pentru care va răsturna regatul, s-ar potoli repede. Știți, probabil, că România e plină de regi, baroni și prințișori. Toți, aproape fără excepție, au o slăbiciune pentru artă. Iubesc arta cu pasiune, doar că strîmbă din nas la creatorii ei. Amărăștenii nu-s la înălțimea obiectelor pe care le produc. Dacă s-ar putea să fie închiși într-un țarc, la zece metri sub pămînt, să nu-i vadă nimeni, ar fi perfect. Tablouri, muzică, bijuterii, monumente, sculpturi – toate ar scăpa de povara unui autor care, drace, are pretenții. Nu mai bine ca Van Gogh? Cîtă vreme a trăit, n-avea nici o valoare. De altfel, nici nu i-a luat careva vreun tablou. Dacă va fi dăruit vreunul pentru un pat și ceva de mîncare… În schimb, după moarte, ce încîntare! Atunci i-a venit vremea. Pînzele au, în sfîrșit, o valoare (nu valoarea mea, să nu exagerăm) și pot să însemne o investiție sigură, măsurabilă, o admirație invidioasă către posesor, un plan de furt laborios, o muncă de autentificare, un comerț clandestin. Pe scurt, de pe urma unei singure opere trăiesc cîrduri de milionari, comercianți, hoți, traficanți și experți.
De curînd, au intrat pe fir și juriștii, avocații, mediatorii. O mască de lemn, evaluată la 500 de euro, a fost expertizată de două ori și, să vezi drăcie, purta în ea o valoare sigură, care i-a schimbat destinul. Anticariatul care a cumpărat-o pe suma de mai sus a vîndut-o cu patru milioane. Proprietarii, care avuseseră minunăția sub ochi atît amar de vreme, s-au înfuriat. Au pornit un proces. Au fost înșelați, a strigat avocatul. Anticariatul le-a oferit o compensație de 300.000. Ei, aș. Toată suma, hoților! Procesul e în toi și nu știu, zău, cine ce și cît va cîștiga. Pentru mine, plăcerea estetică a proprietarilor și a cumpărătorului valorează 500. Acolo au căzut amîndouă părțile de acord. Ei, cînd prețul a urcat, s-a dilatat și plăcerea estetică, pînă a dat pe dinafară.
Și asta nu e tot. La o recentă licitație de la Sotheby’s, s-a vîndut o pînză a lui Mark Rothko, veche de aproximativ 70 de ani, „Untitled (Yellow and Blue)“, cu frumușica sumă de 46,5 milioane. Toate bune și frumoase, dar prețul nu ar fi sărit niciodată de o mie, două, dacă o armată de experți nu ar fi cîntărit opera, cu scule, know-how și bascule. Dintr-o dată, valoarea a fost sigură, licitația a curs din greu și Rothko și-a găsit hogeac. Vedeți ce legătură de sînge solidă e între numele artistului (mort) și valoarea de întrebuințare? Numai certificatul „autentic“ garantează plăcerea. Pentru că există și cazurile opuse. Dai o căciulă de bani (întîmplător, tot pe un Rothko) și, pula, e un fals. De unde erai pișat pe tine de plăcere, acum te piși pe ea de plăcere. În 2004, De Sole și soția sa au plătit 8,3 milioane de dolari pentru „Untitled“ și au iubit-o cu patimă pînă cînd au descoperit, șapte ani mai tîrziu, că fusese realizată de un chinez din Queens. Ei, să nu fim rasiști, era clar din prima zi că nu e ce e!
Tot ce ați citit pînă aici a fost introducerea. Și, după cum puteți observa, vinovat pare artistu’, nemernicul, care nu l-a tras de mînecă pe amator: „Bă, fraiere, nu te mai holba, că nu-i a mea!“. La fel ca peste tot, cu rare excepții, artiștii sînt cam săraci, cam sălbatici și cam prost îmbrăcați. Poate că, la mijloc, e și credința tîmpită că un artist nu creează decît cu burta lipită de spinare. Sau concepția că iei un tablouaș de la colțul străzii și ăla are, frate, tot ce vrei. Clientul pretinde, clientul plătește. Dar, dacă în zonele noilor îmbogățiți kitsch-ul este lege, lucrurile se schimbă odată cu stabilitatea financiară. Cresc pretențiile, crește respectabilitatea.
Partea mai puțin veselă e undeva la subsol. La artiști. Și nici nu e de mirare că publicul trăiește din plin un dispreț ignorant și o invidie asumată. E mai mult ca sigur că „hartiștii“ sînt ori plini de bani, înveșmîntați în aur sau o viață de huzur și nu se uită la poporul cel prost, ori niște linge-blide aroganți. Așa ceva puteam să fac și eu! Nu e de mirare că politicienii (iar cu rare excepții, pentru că în marea lor majoritate sînt proaspăt îmbogățiți) au aceleași măsuri ca alea descrise mai sus. Corupție fără corupți, justiție fără pedeapsă și artă fără artiști.
Și uite că vine ditamai ministra care află, și ea, ce rău o duc ai noștri! Nu spun că ar fi trebuit, din fișa p(r)ostului, să fie familiarizată cu echipa pentru care joacă, dar nu pot să nu remarc că, într-adevăr, comparativ cu sumele vehiculate în straturile superioare ale atmosferei politice, artiștii par niște milogi. Și nici nu ar trebui să trec sub tăcere că, sub umbrela asta îngustă, a artei, se lăfăie multă lume nechemată, care își trage partea leului de prin județe.
Aferim, doamnă Turcan, bine că ați aflat! De mîine, vor curge lapte și miere!
