Ultima seară în Valencia, ultimele beri iberice, pînă la următoarea aventură turistică spaniolă. Caut un bar în care să le beau cu localnici, să simt vibe-ul comunității rock valenciene – n-am chef de bețivăneala standard, mereu aceeași, cu turiștii din centrul vechi (How are you? Where are you from? Do you like it here? Let’s drink!). Din motivul ăsta, tai de pe lista scurtă a opțiunilor Immortal, clubul cosmopolit din centru recomandat pe net de thrasher-i, blacker-i și alți consumatori internaționali de metale dure și foarte dure, și aleg Rock N’ Rolla, un bar rock de cartier, doar pentru cunoscători.
Nu prea te întîlnești cu străini aici, cel mult cu vreun expat care și-a găsit chirie în zonă, pentru că e destul de departe de zona în care circulă, năuci, turiștii: pe bulevardul Blasco Ibáñez, la parterul unui bloc relativ nou, genul celor bucureștene construite pentru nomenclaturiști, la Fîntîni. Miniterasă de trei mese, afară, în lateral, la intrarea în gangul spre incinta cvartalului; spațiu limitat de tejgheaua barului, întinsă în holul spre singura sală a localului, înăuntru. Pentru o marți seară de noiembrie, e suficient de animat. Ambianță plăcută, atmosferă de pub studențesc: lume tînără care bea, perechi, pe la mese sau joacă darts, biliard sau fussbal. Pe lîngă riff-urile din boxe, specificul de bar rock îl dau decorurile: chitara și vinilurile atîrnate pe peretele în care s-a decupat ușa toaletei și pozele alb-negru ale unor trupe clasice, pe stîlpul central, pilon de rezistență al clădirii, panotat și cu momente-amintire din viața barului care servește de zece ani comunitatea rock a cartierului.
Vîrsta asta mi-a zis-o barmanul Pepe. Greu: i-am tras cuvintele cu cleștele insistenței, pentru că, foarte rezervat cu vorbele, cumva atipic pentru breasla lui, omul nu comunică decît strictul necesar de la momentul comenzii. Bere la draft El Águila, ieftină (2 euro în happy hour, pînă la 9 p.m.), produsă la Madrid și consumată pe un fundal sonor hard și heavy. Cam ăsta-i playlist-ul, deși, întrebat, într-un moment de maximă extrovertire, omul de la butoane, sticle și pahare spune că preferă nu metal.
Parcat pe scaunul de bar, față în față cu Pepe, care îmi evită privirile și eventuala conversație, mă reorientez cu discuția pe partea astălaltă a tejghelei. În stînga mea, un tip cu pleată scurtă, la vreo 30 de ani, mîzgălește ceva pe o tabletă. Îi laud talentul grafic (aiurea, nu-i vreun Picasso sau măcar vreun Mardale local: se joacă absent cu stilus-ul, la trecerea timpului), îmi mulțumește pentru compliment și, gata, dialogul s-a încheiat. După o pauză lungă, la următoarea bere, reintrăm în vorbă.
Într-un loc ca ăsta, cu circuit semiînchis, în care fiecare se cunoaște cu fiecare, e dificil să te integrezi imediat, de la prima vizită – mai ales dacă încerci să vorbești cu ceilalți în engleză. Îți trebuie un istoric, un pedigree alcoolic, niște (zeci de) beri băute aici, ca să fii acceptat. Un timp trebuie să stai cuminte, să observi și să nu forțezi comunicarea, tact pe care Andreas pare că mi l-a apreciat. Suficient cît să mi se confeseze că stă aproape și că preferă Rock N’ Rolla, cîrciuma rock de proximitate, pe care o susține patriotic, disprețuind cîrciumile centrale chitite doar pe jumulitul clienților. E barul de acasă, în care se întîlnește cu vecini faini și amici din gașca rockerilor care i-au devenit între timp frați de pahar. Mi-ar fi trebuit, deci, mult mai mult decît cele trei beri de care am avut timp în seara aia, continuată cu noaptea scurtă de dinaintea dimineții transferului spre aeroport, ca să fiu considerat candidat cu ceva șanse de a fi cîndva, în viitor, de-al casei.
Am plecat cînd Dave Mustaine de la Megadeth se întreba, retoric și foarte actual, „Peace sells… But who’s buying?“. Eu nu prea mai aveam timp să cumpăr nimic, dacă nu voiam să ratez avionul înapoi spre București.