N-am întrebat-o dacă e feministă, deși se poartă întrebarea asta. Bianca Burța-Cernat e critic literar și universitar asociat la Universitatea din București, și în acest interviu a făcut o analiză fără prejudecăți de sex despre reacțiile noastre la epidemie și la ce decurge de pe urma ei.
Cristian Teodorescu:Am văzut doamne care protestează prin piețe împotriva măștii și care își fac poze de grup la proteste. Credeam că femeile sînt mai cu scaun la cap decît bărbații. Sau nu sînt?
Bianca Burța-Cernat:N-aș face aici o distincție de gen. Nu cred că e relevant dacă persoana care adoptă o astfel de atitudine e bărbat sau femeie. Și, în genere, sînt destul de mefientă cînd văd cum sînt așezate frumos pe două coloane trăsături presupus „feminine“ și caracteristici așa-zis „masculine“. Nici înțelepciunea, nici prudența, nici simțul realității nu sînt mai caracteristice bărbaților decît femeilor; și nici invers. Iar în capcanele – diverse și parcă tot mai numeroase și mai perfide – ale ideologizării forțate cad, negreșit, oameni de ambe sexe. Situația pe care o invocați e un exemplu în acest sens.
Se vorbește frecvent (și inevitabil clișeistic) despre „războiul“ generat de coronavirus – un război în care am fi implicați, într-o formă sau alta, cu toții. Dar care sînt, pînă la urmă, taberele în acest război? Sîntem noi oare, în România sau în oricare colț al lumii globale, solidari în fața acelui mare și misterios dușman comun întruchipat, ca balaurul din povești, de coronavirus? „Războiul“ medical – despre care, în principiu (însă doar în principiu, nu și în practică!), am putea presupune că nu are culoare politică sau ideologică – e dublat, în mod tot mai evident, de unul ideologic, deloc nou, pentru care coronavirusul, vorba lui Bălcescu, „fu ocazia, iar nu cauza“… Simplificînd puțin lucrurile, e vorba despre o deja veche confruntare între agenții și adepții „ordinii globale“, pe de o parte, și, pe de alta, cei care simt nevoia unui contrabalans față cu această mai mult sau mai puțin nouă ordine. Evident, la excese și la fanatisme nu sînt imuni nici unii, nici alții.
C.T.: Cum ar veni, cu mască și fără față cu noua ordine mondială…
B.B.-C.:M-am îndepărtat puțin de întrebarea dumneavoastră. Mai spun doar atît: nu-mi place nici ostentația revoltei împotriva măștii – pe care o înțeleg tot mai puțin pe măsură ce crește numărul infectărilor –, nici ostentația cu care predică unii purtarea măștii. Masca ar trebui pur și simplu văzută ca un rău necesar, un mijloc de protecție (nu infailibil, desigur, dar nici neglijabil) fără conotații politice. Altfel, motive de protest ar fi, slavă Domnului, foarte multe și foarte serioase…
C.T.:La Iași, o tipă de vreo 40 de ani, bine îmbrăcată: „Nu-mi trebuie mască, că mă apără Sfînta (Parascheva)!“. Crezi în minuni din astea?
B.B.-C.:Ce-aș putea comenta?! Doar atît: O, sancta simplicitas!
C.T.:Tînăra Penelopa nu mai are răbdare?Că socializează în draci, nemascată, nedistanțată și uneori vădit pilită.
B.B.-C.:De ce doar Penelopa și nu și Ulise, Telemac sau pețitorii?!… E o nerăbdare care, repet, nu ține de gen și pe care încerc, cum spuneam și mai devreme, să o înțeleg – de aici, din colțișorul meu de om cu structură de solitar (dar nu și de mizantrop). Poate e o reacție firească (cel puțin pînă la un punct) de decompresie după cele două luni de lockdown. E normal ca oamenii, mai ales cei tineri, să nu se poată obișnui cu ideea că „nimic nu va mai fi ca înainte“ (unul dintre refrenele-clișeu ale ultimelor șase-șapte luni), că restricțiile s-ar putea prelungi pe termen nedefinit, că viața lor nu mai are un orizont clar. De aici, o sete apocaliptică de distracții, de bairam, în ideea că nu se știe ce va mai veni. Și asta se întîmplă nu doar la noi – iată că nu putem invoca de această dată „excepționalismul românesc“ –, ci mai peste tot în lume. Că n-ar fi rău ca raționalitatea să cenzureze puțin aceste porniri e la fel de adevărat…
C.T.:Cîte servicii are o femeie, în afară de cel de la stat sau de la privat?
B.B.-C.:Cîte poate sau cîte vrea să își asume. Și de obicei își asumă destul de multe.
C.T.:Cum se descurcă în pandemie o femeie tînără, căsătorită, care e critic literar?Dar în vremuri normale?
B.B.-C.:Depinde de la caz la caz – nu se pot face generalizări. Depinde și de climatul familial, de motivația interioară și de forța fiecăreia. În pandemie, ca și în vremuri „normale“… Oricum, pandemia ne-a scos pe toți din ritmurile noastre obișnuite, indiferent de gen. Eu, una, mărturisesc că, cel puțin la început, din martie pînă prin mai, am avut impresia că am intrat într-un fel de non-timp și de non-istorie. E o situație foarte stranie să-ți dai seama că ai, în sfîrșit, tot timpul din lume să citești și să scrii – așa cum nu aveai înainte de „închidere“, cînd erai confiscat de tot felul de urgențe și de corvezi –, dar să nu reușești să-ți organizezi acest timp nelimitat și gol, să nu te poți concentra, bruiat de un sfredelitor sentiment al incertitudinii și, poate, al inutilității… Și la toate acestea se adaugă faptul că nu înțelegi ce se întîmplă, că trăiești într-o lume de ipoteze, de speculații, de „interpretări“ ale realității. O vreme am urmărit compulsiv știri, statistici, previziuni, apoi am revenit încet-încet la habitudinile mele mai vechi de lectură. N-am mai scris, în acestă perioadă, comentariu de carte și am abandonat, din păcate – dar nu definitiv! – „șantierele“ în lucru (două cărți aflate în faze destul de avansate de elaborare). Am publicat însă – exact în perioada de lockdown! – un volum de eseuri critice pe care îl aveam într-un folder mai de mult, cu tot cu titlu – Simptome și diagnostice –, un titlu găsit pe la începutul lui 2019, deci înainte de „apocalipsa“corona…
C.T.:Pentru femei e rușinos să le fie frică de infectare? Asta apropo de cele care spun: „Nu mi-e frică de COVID!“.
B.B.-C.:„Curajul“ (feminin sau masculin, nu contează…) e o prejudecată. Sîntem educați („formatați“) în așa fel încît să nu recunoaștem decît cu greu că ne temem, să bravăm, să vrem să părem puternici. Desigur, e bine ca fricile noastre atît de omenești să fie pe cît posibil temperate de luciditate – să ni le asumăm cu franchețe, dar să nu ne lăsăm dominați de ele. De aceea, nu știu dacă a fost o bună strategie aceea de a induce populației, prin potopul de știri apocaliptice și de avertismente oficiale, un supliment de panică, sporindu-se astfel frici cît de poate de firești sau, în alte cazuri, alimentînd mult invocatul „negaționism“ al celor care „nu cred în coronavirus“ (în fond, tot o reacție de apărare într-o situație de criză). Nu-i totuna a-i face pe oameni să conștientizeze existența pericolului și a semăna (în mod foarte riscant) panică. Apoi, nu trebuie să pierdem din vedere că oamenii se tem nu doar de boala în sine (care, oricum, nu e de minimalizat…), ci și de consecințele îmbolnăvirii – izolare, ostracizare etc. –, după cum se tem foarte mult și de implicațiile sociale și economice ale întregii situații – așa se explică și bravada unora care afirmă pe un ton mai ridicat că nu le e frică de boală, ci sînt neliniștiți de provizoratul actual și de nesiguranța zilei de mîine. Iar toate aceste temeri sînt de înțeles și de tratat cu seriozitate, la fel de legitime ca și îngrijorarea cu privire la propria sănătate.În ce mă privește, nu mi se pare deloc „rușinos“ să recunosc că mă îngrijorează întrucîtva în clipa de față perspectiva unei eventuale infectări – pentru că intru într-o categorie de risc și pentru că îmbolnăvirea mi-ar crea și alte probleme decît cele medicale –, dar mărturisesc că sînt, în același timp, sceptică în privința eficienței „leacului“ pe care l-ar putea reprezenta o nouă închidere cvasi-totală.
C.T.:De unde ideea că o femeie, dacă scrie critică literară, trebuie negreșit să laude?
B.B.-C.:Pur și simplu, din prejudecata că ar exista un specific al scrisului „feminin“ inclusiv în critica literară. Și că acest specific ar presupune, între altele, absența unor înclinații „războinice“, inapetența pentru un stil mai franc și mai lipsit de menajamente. Dar îmi place să cred că azi a intrat deja în desuetudine ideea/imaginea unei femei critic literar care să se comporte ca o soră de caritate, gata oricînd să menajeze susceptibilități și să oblojească rănile autorilor comentați.
C.T.:Ce cărți te-au ajutat (te ajută) în pandemie?
B.B.-C.:Cărțile care au ceva de spus sau, în fine, care mie îmi spun ceva și care oferă și consistență intelectuală, în afara unui prilej de evaziune. Cînd am reînceput să citesc, după o primă perioadă de agitație și de derută, m-am înconjurat de cărți (mai vechi sau mai noi) din literaturi străine; am citit sau recitit, de asemenea, eseuri, cărți de idei. La literatura română contemporană am revenit de curînd – cu interes, dar și cu o oarecare înclinație spre cîrteală…
C.T.:Cărțile proaste te fac să te gîndești că viața e scurtă?
B.B.-C.:E inevitabil să mă gîndesc la asta din ce în ce mai mult pe măsură ce trece timpul și să încerc să țin cont în primul rînd de prioritățile mele de lectură. Dar mă gîndesc totodată și că, în metabolismul unei culturi, chiar și cărțile mai puțin reușite au un rost al lor…
1.344 de vizualizări
