Comemorarea manifestației-maraton de acum 25 de ani din Piața Universității se apropie de ultimele episoade. Am intrat în iunie 1990, rezultatele alegerilor din 20 mai se știu: Iliescu președinte și FSN majoritar cu larghețe în Parlament. Mare parte a contestatarilor regimului Iliescu se resemnează, asociațiile organizatoare sună retragerea din Piață. Studenții din Ligă, Asociația de la Arhitectură și sindicatele Politehnicii, ASE-ului etc. se pregătesc de sesiune. Viața merge mai departe. Este un pas înapoi menit, printre altele, să preîntîmpine provocările și contraofensivele. A se citi mineriadele. Dacă detașamentele de IMGB-iști din 13 iunie și batalioanele de mineri din 14 și 15 iunie aveau să pogoare totuși asupra centrului Capitalei, este pentru că au persistat în zonă forme de rezistență extremă: greviști ai foamei, protestatari neafiliați, cazuri deznădăjduite de petenți. Cîți dintre aceștia sînt de bună credință și cîți instigatori? Cît din acest jar mocnit al revoltei este menținut artificial, înadins pentru a justifica represaliile de mai tîrziu?
Este greu, poate imposibil, de spus. Ultimii ani au adus însă o nouă lumină în chestiunea Mineriadei. S-a vorbit și se vorbește tot mai deschis despre o categorie neglijată a victimelor din 13-15 iunie: romii. Majoritatea sînt comercianți mai mult sau mai puțin autorizați, bișnițari sau simpli membri ai rețelelor de comerț informal și sînt legați endemic de vadul Intercontinental – Dunărea – stația de metrou încă dinaintea declanșării Golaniei. Afluxul crescut în zonă al potențialilor clienți sporește oferta și, drept consecință, atrage tot mai mulți bișnițari.
Independent de cazurile de violență a minerilor împotriva romilor semnalate în presă cu precădere anul trecut, am cules mărturii în acest sens de la interlocutorii mei. Relatările unor scene atroce de mutilare a unei florărese și a partenerului ei merită cel puțin aceeași atenție ca și evocările bătăilor aplicate bărboșilor, ochelariștilor și purtătoarelor de fustă prea scurtă care se nimeresc în calea hoardelor minerești. De asemenea, cunosc cazul unui rom, legat de rețelele de trafic din zonă, care a fost rănit în timpul violențelor din 13 iunie. Știu că a primit apoi asistență și sprijin de la Asociația Victimelor Mineriadelor și de la diverse alte structuri, precum partidele istorice sau organizațiile vădit anticomuniste. Ar fi meschin și nedrept să judec felul în care acest om chinuit a adoptat discursul ideologizat al „salvatorilor” lui. Cu siguranță, suferința i-a antagonizat percepția, dar dacă, în plus, a simțit nevoia să le cînte în strună celor dispuși să îl ajute, este pe deplin îndreptățit să o facă. În fond, putem spune, precum V. Ernu în Ultimii eretici ai Imperiului (2009), că bișnițarii au fost în mod mai autentic și mai practic anticomuniști decît protestatarii ideologici ai sistemului. Anticomunismul lor e unul nedeclarat, neconștientizat ca atare, dar practicat cotidian, trăit natural, din instinct. Prin activitatea lor ilicită, desfășurată, practic, fără încetare în perioada socialistă, bișnițarii generează un sistem paralel, dosnic, dar plin de vigoare și deschis către orice oportunitate ivită în macrosistemul oficial pe care îl parazitează.
Dacă privim Golania ca pe un tîrg, ca pe o agoră în care se face deopotrivă comerț de mărfuri și de idei, locul lor acolo este firesc și de netăgăduit. Odată abolit regimul totalitar, bișnițarii au ocazia să se dezvolte ca afaceriști în capitalismul care atunci se năștea, să treacă de la bișniță la business. Primăvara 1990, cu tot vidul legislativ și cu toată starea de năuceală instituțională, reprezintă momentul acestei inflexiuni. Iar prezența lor în peisajul colorat al Pieței Universității capătă un maximum de ambiguitate: pe de o parte, bișnițarii poartă încă stigmatul de paraziți ai societății, moștenit din socialism, iar pe de altă parte, ei reprezintă micul întreprinzător care trebuie încurajat. O parte dintre manifestanții pe care i-am intervievat îi privesc pe bișnițari cu sentimente ambigue, între dispreț și milă, trecînd prin bănuiala că „unii dintre ei ar putea fi elemente infiltrate”. Aproape toți interlocutorii mărturisesc preocuparea ca prezența bișnițarilor să nu fi dăunat imaginii Pieței, să nu fi alimentat suspiciunile de promiscuitate și ilegalitate pe care le inducea propaganda guvernamentală.
Și, iată, azi îi putem privi pe bișnițari ca elemente progresiste, care au imprimat dinamism schimbărilor economice. A le făuri însă un blazon de mesianism social ar fi exagerat. Bișnițarii acționează ca atare dintr-un instinct al adaptării exersat în ani, chiar generații. Rețelele din care fac parte includ deopotrivă șuți, șarlatani, valutiști frauduloși și proxeneți, respectiv prostituate. Se știe că Intercontinentalul era în mod tradițional un pol al valutiștilor și al proxeneților, care erau atrași de prezența străinilor, cărora le ofereau serviciile. Putem, de asemenea, să luăm în considerare stația de metrou Piața Universității (una dintre cele mai importante), inclusiv pasajul subteran adiacent, ca pe un vad predilect pentru hoți și șarlatani. Manifestanții sînt cei care, dimpotrivă, le-au invadat biotopul. Dacă ei, la rîndul lor, își sporesc efectivele este pentru că „e loc, mă, e loc”…
6 vizualizări
