Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

BOGDAN CREȚU: „Aveam aproape 12 ani în decembrie 1989. Atunci s-a terminat copilăria generației mele”

Zoom BOGDAN CREȚU: „Aveam aproape 12 ani în decembrie 1989. Atunci s-a terminat copilăria generației mele”

E critic literar și universitar. Om de mare bun-simț și cu o acribie analitică impecabilă, Bogdan Crețu e unul dintre reprezentanții noii generații de critici literari pe ale căror judecăți te poți bizui, fiindcă n-au agendă politică orientată de nici un fel.

Cristian Teodorescu:Nu-mi plac așa-numitele bilanțuri de sfîrșit de an. Cred însă că trebuie făcute. Iar anul ăsta are ceva special, fiind al treizecilea de la Revoluție. Pentru început: a fost sau n-a fost? –vorba unui regizor.

Bogdan Crețu:Aveam aproape 12 ani în decembrie 1989. Atunci s-a terminat copilăria generației mele.Deci a fost!!! Cu mintea de azi aș spune că, oricît de amestecate, de tulburi, de confuze au fost acele zile și mai ales oricît de labirintice și contradictorii au urmatnarațiunile despre ele, s-a întîmplat atunci ceva fundamental: mii de oameni au ieșit în stradă, și-au pus trupurile în fața tancurilor și armelor, iar acele trupuri au fost sfîrtecate. A curs sînge pe caldarîm și s-a strigat „Libertate!”.Și regimul a căzut. Or, eu cu moartea lor nu mă pot juca. A fost o revoluție a oamenilor de care s-au folosit serviciile secrete, politrucii, nomenclatura, cei bine orientați. Dar nimic nu ar fi fost posibil fără trupurile acelea străpunse de gloanțe.Cînd oamenii mor pentru niște valori și moartea lor răstoarnă ordinea politică și socială, se cheamă că a fost revoluție!

C.T.:Silviu Brucan zicea în 1990 că ar fi nevoie de 20 de ani ca românii să învețe cu ce se mănîncă democrația. Au trecut 30. Cum stăm?

B.C.:Stăm prost.Democrația nu e un sistem perfect, e un principiu, un complex de practici politice și sociale; e nevoie de multă rutină, de cultură, de educație pentru a funcționa. Nu avem aceste reflexe, încă nu le avem. La fel cum și cu ideea de libertate ne-am jucat naivi sau teribiliști, am maimuțărit-o în toate felurile, crezînd că ea vine de la sine. Nu vine de la sine, nici reflexele libertății nu le-am fixat încă la nivel de ADN. Sîntem un popor cu un nivel de educație tot mai precar – asta e statistică, nu panseu empiric. Or, democrația și libertatea sînt valori care se asimilează prin educație. România trăiește azi mai multe realități, uneori divergente. Asta se vede și în modul în care votăm sau nu votăm, se vede și în discursul public. Eu cred că această ruptură socială e unul dintre eșecurile așa-ziselor elite de după 1990. Pe de altă parte, trăim cea mai mediocră și mai călduță epocă din istoria ultimului secol. Să nu ne plîngem, nicicînd nu ne-a fost mai bine. Sau mai puțin rău. Recuperăm adrenalina care ne lipsește în realitate la nivelul discursului, care, ca să atragă atenția, trebuie să fie radical.

C.T.:Dar literatura cum s-a mișcat în aceste trei decade de libertate?

B.C.:Eu aș spune că bine, dacă punem carte peste carte. E o epocă distinctă, care își are scriitorii ei consacrați. Dacă ne gîndim la sistemul literar, nu mai sînt optimist. Literatura a ezitat la început, amestecînd criteriile, fetișizînd politicul în prima decadă, a revenit cumva la normalitate după aceea, dar –ce să vezi?– între timp își pierduse cititorii și relevanța socială. Niciodată nu a existat un deficit de atenție mai mare față de literatură. Paradoxal, prima ei problemă a fost deruta în condiții de „libertate”: nu a știut încotro s-o apuce în absența unui sistem închis. Închis, dar clar, unul cu care se putea lupta și care îi asigura o receptare complice. Am mai scris-o, nu ezit să mi-o asum: literatura de după 1990 e o etapă distinctă a literaturii române, bine reprezentată, cu scriitori foarte buni. Dar, după gustul meu, după estimările mele, desigur subiective, valoric e sub aceea scrisă între 1965 și 1989. Altfel, mai e o problemă de sistem, de bioritm, nu e loc să o dezvolt aici: critica literară și-a pierdut din prestigiu. Autoritatea nu mai funcționează, valorile nu mai sînt comune pentru că nu le mai raportăm la acelașți sistem. De aceea, ierarhizările literare sînt azi mai politizate decît erau înainte de 1990.

C.T.:Avem tot mai multe tîrguri de carte și sindrofii literare, dar tot mai puțini cititori. Cum vine asta?

B.C.:Avem o comunitate de cititori, redusă la cîteva zeci de mii. De ei tragem toți, pe ei încercăm să-i facem atenți, să-i momim, să-i seducem. Poate e o strategie proastă. Ar trebui să aducem cît mai mulți oameni spre carte. Prin orice metode, dar printr-o viziune coerentă, care nu poate veni decît pe verticală, dinspre instituțiile culturale. Prin subvenții (de ce nu există, de pildă, o susținere a literaturii actuale? Ar costa puțin, poate 100-200.000 de euro, cărțile ar avea un preț modic), prin tot felul de evenimente bine gîndite. Scriitorul trebuie să meargă spre cititor, nu mai e suficient să-l aștepte pe acesta. Tîrgurile de carte și festivalurile sînt necesare, dar nu suficiente.

C.T.:Ne place să ne comparăm cu franțujii, la bine și la rău. Dar de ce nu ne comparăm cu ungurii, cu polonezii și cu bulgarii, foștii noștri frați de lagăr comunist, care citesc mai mult decît noi?

B.C.:E un snobism cu vechi rădăcini: românii vor să dea lovitura la Paris sau la Londra, la New York, rămînînd indiferenți față de vecini. Or, noi împărțim nu numai o geografie, ci și o istorie cu aceștia. Și tot privind departe, fără să facem vreo scofală acolo, nici nu ne-am dumirit că am pierdut contactul cu țările și culturile de peste graniță. Și poate puteam învăța cîte ceva de aici. Poate metodele lor sînt mult mai potrivite realităților noastre decît cele occidentale. Cifrele privitoare la piața de carte sînt însă strivitoare, cu oricine ne-am compara.

C.T.:Cititorii revistelor de cultură s-au împuținat drastic din 1990 încoace. Nu că ar duce-o mai bine ziarele de tot soiul, dar parcă e de jale ce se întîmplă cu aceste reviste. Ce crezi?

B.C.:Ce cred am scris limpede într-un articol din Observator cultural: e adevărat că revistele de cultură au devenit, cu puține excepții, irelevante. Din peste 100 subvenționate de stat, abia dacă se citesc zece. Restul alimentează dosarele unor falși scriitori pentru a intra în Uniunea Scriitorilor și a ajunge astfel la sporul de pensie (a devenit, din păcate, o afacere) sau mîngîie orgoliul unor baroni culturali locali. E trista realitate. Soluția nu este abandonarea revistelor de cultură, tăierea fondurilor, ci evaluarea lor reală, verificarea impactului și acordarea finanțării în urma unor competiții transparente și corecte.

C.T.:Are anul ăsta literar ceva numai al lui sau doar îl bifăm ca pe al 30-lea de la Revoluție?

B.C.:Are cărți bune și foarte bune, dar nimic special, cel puțin nu legat de momentul revoluției.

C.T.:În anii ’90ne plîngeam că am fi fost marginalizați cultural de ceaușism – pe bună dreptate! –, acum ce ne lipsește?

B.C.:Ne lipsește o gîndire coerentă care să promoveze scriitorii români. ICR contribuie financiar la traducerea multora (și aici e de discutat, dar cu altă ocazie), impactul acestor traduceri nu e însă deloc impresionant.Adevărul e că nu există o imagine a literaturii române în Occident. Am stat ceasuri multe în librării din Paris, Roma, Berlin etc.: cu minime excepții, nu sîntem de găsit acolo, cel puțin nu în locuri vizibile. Sînt cunoscuți, poate, cîțiva scriitori, dar mai ales după ani și ani de efort personal, chiar dacă susținut prin ICR. Avem nevoie de o viziune, nu de mici întîmplări editoriale.

C.T.:Ce avem noi numai al nostru ca ofertă universală, în afară de candidați propuși la Premiul Nobel?

B.C.:Mi-e greu să răspund și nu aș muta discuția într-un domeniu al etnicității. Etnicul mi se pare un criteriu periculos, mai ales cînd ajunge în politică. Prin român înțeleg orice om cu cetățenie română. Nu știu ce e doar „al nostru”. Provocări specifice stîrnesc rezolvări, fie ele și culturale, specifice. Odată cu schimbările ideologice și politice, odată cu redesenarea structurală a Europei, din care facem parte, literatura e nevoită să se replieze și ea. Să se replize, fără să renunțe la propria tradiție. Avem o experiență condiționată de istoria prin care am trecut, s-ar putea ca tocmai ea să ne ofere soluția. Am observat că în Occident au dat lovitura acei scriitori care nu au renunțat la traumele comunității/poporului din care proveneau sau la ceea ce știau mai bine de acasă în favoarea unor subiecte sau tehnici fumate acolo. Mă gîndesc la Kundera, la Kadare, la asiatici, la cîțiva ruși. Nu are rost să fim noi proustieni sau joyceeni sau altfel, pentru că nu vom impresiona. Nu are nimeni chef de un Proust român.

C.T.:Cît și cum trebuie să se bage statul în cultură?

B.C.:Statul trebuie să se amestece: cultura e un domeniu al imponderabilelor la o primă privire, nu face față unei gîndiri de tip capitalist. Cel puțin nu acum la noi. Nu știu precis ce trebuie să facă, dar știu ce nu trebuie să facă: să nu mai politizeze instituțiile culturale.Să le depolitizeze chiar. Cînd aud cîte un scriitor că se întreabă „cînd ne vom lua ICR-ul înapoi”, mă iau frisoanele. Tocmai asta e: instituțiile culturale nu trebuie să fie ale nimănui. Unde dictează politica se cam termină cultura.

C.T.:Ce speri de la 2020?

B.C.:Calm, spirit critic, mai puțină furie în spațiul public. Personal, sper să-mi văd măcar două cărți publicate.

1 comentariu

  1. #1

    In Franta sunt revolte de mai mult de un an, reprimate violent, si nu se schimba nimic. Si acolo sunt multi oameni nemultumiti.Sau se schimba numai unde ” trebuie “?

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

tn
Editoriale
  • O beție cu Marx

    26 mai 2020

    Un fermier german a încercat să se joace de-a Tarkovski cu naivii culegători de sparanghel din Ferentari, refăcînd pe plantația sa scena tulburătoare din filmul Solaris în care cosmonautul pierdut […]

  • Bătrînii noștri mor de tineri

    26 mai 2020

    Nu mai e mult și vom auzi cum a învins Klaus Iohannis epidemia de coronavirus. „Eu, Guvernul, celelalte autorități ne luptăm pentru viețile românilor, ne luptăm ca să scăpăm de […]

  • Conspirația incompetenților

    26 mai 2020

    România funcționează în virtutea inerției. Nu de azi, de ieri, ci aproape dintotdeauna. Mulți dintre concetățenii noștri, cam 2,5 milioane, cred că România e Bucureștiul. Alții cred că România e […]

  • Mozart pe colivă

    19 mai 2020

    Ca oaia bearcă ce-și ține coada iluzorie pe sus, Guvernul României le-a dat austriecilor o lecție de demnitate națională săptămîna trecută, obligîndu-i să trimită un tren special pentru româncelecare-i șterg […]

  • O nouă stafie bîntuie România: propaganda rusă

    19 mai 2020

    Propaganda rusă, poreclită uneori “propaganda pro-rusă”, e o specie eliberată recent pe piață, într-un moment în care anticorupția s-a demonetizat, Ciuma Roșie a trecut în Opoziție, iar pericolul maghiar, folosit […]