BOGDAN O. POPESCU: „Sînt empatici medicii care au vocație – doar ei“

În ultima săptămînă de campanie la prezidențiale am simțit nevoia să discut cu un om esențial în meseria lui, medicul-poet Bogdan O. Popescu – cu „O.“ de la Ovidiu. Un om care nu simte nevoia să pună întrebarea capitală pentru mulți concetățeni de-ai noștri „Știi cine sînt eu?“. Un om care gîndește normal, are cultul prieteniei, nu vrea ca pacienții să-l confunde cu Dumnezeu și care are poezia în sînge.

Cristian Teodorescu: La tine ce-a fost mai întîi, poezia sau medicina?

Bogdan O. Popescu: Poezia este în lichidul nostru amniotic, în sîngele vieții, ea a fost mai întîi. Pentru medicină este nevoie de multă educație și înțelegere, asta numai pentru a înțelege despre ce este vorba. După aceea, dacă înțelegi, dacă te orientezi și te îndrăgostești de medicină (puțini sînt cei care ajung și doar aici), muncești toată viața ca un salahor pentru a practica o medicină de calitate cît mai bună. Pentru poezie nu este nevoie decît de introspecție, reflecție, admirație. Ușor de intuit, cum spun, la mine a fost mai întîi poezia. Am scris primul poem la unsprezece ani, cînd m-am îndrăgostit (cît de pur!) prima oară. De fapt, cred că mai încercasem să scriu o poezie mai devreme, „Mama“, din mimetism – citind alte poeme –, dar la unsprezece ani am scris de nevoie, din strigăt de suflet. Am fost și gelos, am aruncat ghiozdanul unui coleg de clasă peste gard. Așa am scris și cuvintele, tăioase, cu expir ca lumea.

C.T.: De ce ai ales neurologia și nu altă specializare?

B.O.P.: La această decizie au concurat mai multe considerații și împrejurări. Din fericire, învățam foarte bine – am terminat facultatea, ca medie, al paisprezecelea din o mie patru sute de studenți, în primii 1%. La examenul de rezidențiat am fost bine plasat, puteam alege orice specialitate. Însă nu mă interesa doar să devin medic, eram atras de o carieră universitară. Și era greu – tatăl meu murise în anul 1986, cînd eu aveam doar cincisprezece ani, toți ai mei erau ingineri în familie, nu aveam pe nimeni la Medicină. Și – nu văd de ce nu am recunoaște acum – era nevoie cumva de o recomandare pentru a putea găsi un loc de preparator – prima treaptă didactică în vremea aceea. În facultate făcusem mult voluntariat, prin diverse spitale și clinici din București. Mă lămurisem clar că nu vreau să fiu chirurg. Mi se părea că poți greși prea ușor cînd ești chirurg – ai tăiat ceva greșit într-o secundă și nu mai ai cum repara. Așa mi se părea. Astfel, m-am orientat către o specialitate medicală. Creierul este cea mai complicată structură din univers, provocarea mi s-a părut pe măsura dorinței mele de a evolua și a creativității mele, voiam să fac și cercetare. Era și șansa că nu își doreau așa mulți să facă neurologie – mulți pacienți erau într-o stare gravă, era greu să înveți sistemul nervos, cîștigurile bănești nu erau spectaculoase. Și asta a fost calea mea, cam așa am judecat și nu mi-a părut rău nici o clipă.

C.T.: Cît de departe poate merge empatia față de bolnav, încît să nu cedezi nervos cînd nu-l poți vindeca?

B.O.P.: Sînt empatici medicii care au vocație – doar ei. Din păcate, facultatea aceasta este urmată nu doar de cei cu vocație, oferă anumite avantaje atrăgătoare, mai ales în zilele de astăzi, cînd deschide drumul spre lumea largă, diploma de medic de la noi fiind larg recunoscută. Empatia față de bolnav este importantă, din studii știm că 30% din efectul bun al medicului asupra pacientului se datorează încrederii pe care pacientul o are în medic și încrederea are la bază cîteva lucruri, printre care empatia. În tot cazul, cu timpul există un efect rău care se întoarce împotriva medicului care „se consumă“ cu pacienții pentru care suferă. Și se ajunge la ceea ce astăzi este cunoscut sub denumirea de „burnout“, adică o stare în care nu mai ai energie să faci nimic, nu mai ai plăcere, îți este foarte greu să continui. De aceea este necesară o echilibrare, prin construirea unui timp personal de calitate, departe de spital sau pacienți. Este foarte dificil. Eu, unul, spre exemplu, evit să ies la întruniri sociale fiindcă oriunde merg sînt asaltat cu întrebări medicale și rugăminți de rezolvare de cazuri. Lumea este cumva și needucată, nu înțelege că medicii au nevoie și de timp pentru ei, nu doar pentru pacienți.

C.T.: Ai simțit vreodată nevoia să întrebi „Știi cine sînt eu?“?

B.O.P.: La vîrsta mea, din fericire, „eu sînt ceea ce sînt“. Nu am întrebat pe nimeni „Știi cine sînt eu?“ fiindcă problema mea este inversă – prea mulți știu cine sînt eu. Recit des din Mircea Micu versurile următoare: „A fi uitat de toată lumea / a fi uitat de cine vrei / cînd vin să te-ncălzească noaptea / fragile turmele de miei“.

C.T.: Cum te simți cînd se uită pacientul la tine ca la Dumnezeu?

B.O.P.: Se întîmplă asta destul de des. Pe scurt, mă simt depășit. De multe ori, în situații disperate, pacienții își pun în tine speranțe disproporționate față de posibilitățile tale, ale medicinei, de a-i ajuta. Atunci mă simt rău, fiindcă îi dezamăgesc. Sigur, fiindcă ei își fac speranțe nefondate. E rău, oricum ai da-o. Disperarea, cea legată de boală, de suferință, de palparea din ce în ce mai dureroasă a dispariției individuale este cumplită, am întîlnit-o de atît de multe ori… Și oamenii aleg adesea să creadă ce le convine, nu adevărul. Unii ajung la escroci, la șamanii deghizați sub alte denumiri în ziua de astăzi. Sînt boli neurologice care condamnă la moarte sigură, fără drept de apel, în termen scurt.

C.T.: Ce faci cînd ești urmărit/pîndit de recunoștința aducătoare de plocoane?

B.O.P.: Un lucru foarte rău! Uneori ajung să urlu la ei, ceea ce este total nepotrivit. Nu iau de la nimeni nimic și unii insistă dincolo de orice fel de bun-simț. Eu înțeleg toate lucrurile, de la faptul că mai există (din păcate!) medici care primesc pînă la cultura specifică din țara noastră, dar oricum ar fi, această insistență parazitează relația firească medic-pacient. Ar trebui să scăpăm de această cutumă nefastă. Vreau să gîndesc cu prietenii o campanie pe tema asta pe care să o derulăm prin Colegiul Medicilor.

C.T.: E nevoie (și) în prietenie de vocație?

B.O.P.: Mai cu seamă în prietenie! Este o artă, aceea de a găsi prieteni și de a-i ține alături toată viața. Eu am avut marea șansa să am destui prieteni și să nu îmi fi pierdut nici un prieten adevărat de-a lungul anilor. Așa cum îndrăznesc mereu să îi învăț pe cei tineri, pentru a ajunge departe și fericit trebuie să descoperi oameni frumoși și să stai alături de ei, să ți-i faci prieteni. Și atunci tu vei continua să înflorești. Și aseară m-am văzut cu un fost coleg de clasă din liceu, prieten bun, ne știm de la cincisprezece ani. De fiecare dată cînd ajungem să ne vedem avem o uriașă problemă să ne despărțim. De obicei, trecem bine de miezul nopții! Asta pentru că ne facem bine unul altuia, pentru că nu profităm unul de celălalt sau, tocmai, în sensul bun, profităm unul de celălalt. Vorbim totul la pielea goală, totul rămîne între noi. Minunat! Mulțumesc mult!