De la o vară la alta, tot mai mulți turiști se avîntă pe platoul Bucegilor. Montaniarzii se plîng în fața acestui exod al purtătorilor de șlapi și ciocate care poluează, mai nou, peisajul alpin cu fasoanele lor de mică altitudine. Facebook-ul face loc unor noi genuri și specii: selfie la Crucea de pe Caraiman, selfie cu ultimul strat de zăpadă rămas de astă-iarnă, poze-trofeu cu ditamai buchetul de flori-de-colț, smulse cu o sublimă inconștiență ecologică… Nimeni nu-i poate opri pe acești lemingi de sens contrar să se prăvale în masă dinspre poalele muntelui înspre vîrf. Și tocmai în ultimii ani, de cînd versanții Bucegilor sînt tot mai asfaltați cu drumuri și înțepați cu stîlpi de telecabină, turmele umane depășesc ca efectiv numeric turmele ovine.
Trecînd pe lîngă turismele parcate în zona Piatra Arsă, poți nota plăcuțe din toate județele. Mergînd ajături de drumeți spre cabana Babele, ca pe un bulevard cu lejere diferențe de relief, auzi graiuri regionale din toate colțurile țării. Deduci că acolo sus, pe Caraiman, vin oameni de pe meleaguri cel puțin la fel de pitorești, unde tu, ca bucureștean, accezi arar și anevoie.
Am avut ocazia să petrec mai multe ore între Babe și Sfinx și am constatat că, pentru majoritatea vilegiaturiștilor din zonă, veniți cu telecabina din Bușteni sau cu mașina, perimetrul dintre celebrele proeminențe nu constituie doar o haltă de etapă. Deși numeroși, cei care își continuă drumul spre destinații mai angajante, precum Crucea, cabana Caraiman sau Omul, sînt totuși o nimica toată față de ceilalți, care țintesc anume arealul cu monstruleți fabuloși din rocă.
Am văzut grupuri întregi de oameni, de vîrste și condiție socială diferite, care nu păreau yoghini sau adoratori de totemuri, dispuși roată în jurul cîte unei formațiuni stîncoase, adăstînd acolo minute întregi, și nu (doar) pentru selfie-uri… M-am apropiat și i-am observat, cît de discret am putut. Cuvîntul pe care l-am auzit cel mai des a fost „energii”. În general, doamnele păreau cele mai marcate de acel feeling anume, al detectării energiilor, vibrațiilor. Muntele „emite unde și curenți” care „ajută”. Încetul cu încetul, am descoperit că platoul Babelor este un loc de șezătoare pentru cele mai variate tendințe ale ezoterismului popular, care înglobează – de la plante medicinale „isihaste” pînă la moștenirea ocultă a dacilor – un întreg tezaur de orestlîcuri, asemeni unei colecții complete de Formula AS.
La poalele Sfinxului, de la o vreme te întîmpină o dispunere circulară de pietre, în maniera rotondei de la Sarmizegetusa: un mini-Stonehenge improvizat care amintește de pădurea trollilor din apropierea cabanei Scropoasa, din același masiv muntos. De curînd am revăzut artefactul în pozele postate de un amic pe Facebook: pietrele totemice sînt tot acolo.
Un graffiti mai vechi de un an pe zidul unei căbănuțe din zonă spune „Zamolxe te iubește”. Pastișă a sloganului neoprotestant despre Iisus sau, mai știi, zicere serioasă? Fiecare îi dă interpretarea lui. Un amestec difuz de ironie și credință sincretică plutește peste grupurile de „pantofari” din preajma Babelor. Un soț hîtru glumește cu soția, cu glas tare, spre amuzamentul grupului de prieteni: „Nu te feri să calci pe cablurile alea, iubi, că te umpli de energie”. Toți rîd binevoitor. Mai tîrziu aveam să-i văd, inclusiv pe glumeț, mîngîind Sfinxul, probabil în detectare de binefăcătoare vibrații telurice. E acea religie laxă și permisivă a lui „ceva-ceva o fi”…
Fenomenul e încă în creuzet. Trăim crize de tot felul, ne așteptăm la noi forme de drenaj al presiunii sociale. Boca, Zamolxe, Țepeș ne invadează universul fantasmatic, cînd călare, cînd pe jos… Cărțile bune de științe sociale ne învață că tradițiile sînt intervenții ale prezentului asupra trecutului (nu invers, așa cum am fi înclinați să credem). In illo tempore începe de ieri, de aseară, poate chiar de adineauri… E de așteptat o reconfigurare a legendelor despre făpturile fabuloase împietrite (Babele, Sfinxul și chiar Omul) într-o cuprinzătoare panoramă care să înglobeze de la superstițiile specifice muntelui la conspiratlîcurile despre tuneluri secrete ce leagă taraboștii Daciei de faraonii Egiptului, susul cu josul, trecutul cu viitorul, într-o – nu-i așa? – axis mundi.
Mai nou, platoul Bucegilor zgîndăre și veleitățile de ctitori ale autorităților. Consiliul Județean Dîmbovița a plănuit amplasarea statuilor lui Decebal, Burebista și Zamolxe pe drumul dintre Șaua Dichiu și platou. Conform Agerpres-ului, președintele CJ, Adrian Tutuianu, își dorește „sculpturi mari, de doi-trei metri înălțime, care vor fi de referință… se va opri toată lumea să facă o poză acolo”.
Îndrept un ultim gînd către cei care au semnat, acum două-trei luni, o petiție împotriva construirii unei catedrale creștin-ortodoxe pe același (binecuvîntat) platou: dacă s-ar aduna și iscăliturile celor favorabili acestui proiect, cu siguranță că acestea ar precumpăni cu mult.
44 de vizualizări
