Bucureștiul a luat premiul Nobel pentru taximetrie

E o binemeritată recunoaștere a muncii noastre de zeci de ani. Cu toții am pus umărul: clienți, edili, patroni de firme de transport și, mai ales, șoferi. Am așteptat pînă în 2025, dar cu atît mai dulce este izbînda cînd reușim să pîrlim un laureat al Nobelului pentru literatură.

Pe scurt, pentru cine a ratat știrile din week-end, este vorba despre Wole Soyinka, acum în vîrstă de nouăzeci de ani, scriitor nigerian, cîștigător al premiului Nobel pentru literatură în 1986, care a aterizat vineri noaptea în București, a luat un taxi de la Otopeni pînă în centru și a plătit cursa cu cardul. Patru sute de euro, nu mai mult. În mod normal, face cam o sută de lei, cu tot cu bacșiș. Cu siguranță, nea Soyinka nu a beneficiat de un statut special. Nu calitatea lui de mare scriitor a contat în stabilirea prețului. Pînă la urmă, în afară de cel mult 0,05% din populația lumii și de Wikipedia, nu știe nimeni cine e. Foarte probabil, în calcularea tarifului au contat aspectul, vîrsta și ghinionul lui de a nu fi român. După ce a fost sesizată miliția, știrea a circulat intens pe la noi și bănuim că a depășit și frontierele.

Dacă nu mai folosiți taxiul clasic prin București, vă informez, din calitatea mea de utilizator încăpățînat al acestui sistem de transport, că e mult mai rău decît a fost vreodată. Cea mai mare parte a flotei de mașini galbene e formată din Loganuri care doar cu ajutor divin trec ITP-ul. Șoferii sînt ori foarte bătrîni, ori extraordinar de golani și de nesimțiți. Îi numeri pe degete pe ăia civilizați. Cînd nimeresc cîte un taximetrist cu comportament uman, mă simt de parcă aș fi premiat, aproape că nu-mi vine să cred ce noroc m-a lovit. În rest, cel mai des merg cu moși care urăsc și nu înțeleg plata cu cardul. „Aoleu, sînteți de ăla cu cardul, așa-i?“, încep cei mai mulți mica conversație. „Păi, e ca și cum aș munci degeaba, că banii ni-i dă peste cîteva săptămîni. Dacă știam, nici nu vă mai luam.“ Urmează un drum al vinovăției, în care încerc să mă fac mic și să evit orice altă discuție. Aștept jenat să se proceseze plata și cobor spăsit, dar și eliberat de tensiunea călătoriei. Cam așa se desfășoară cursele cu șoferii bătrîni. Cu golanii, abordarea e puțin diferită. „Aoleu, card? La Unirii zici, ai? Bine, mă, la Unirii, dacă zici tu.“ Și te duce în cel mai disprețuitor mod posibil, te dă cu capul de tot plasticul din jur, urlă la colegii de trafic, înjură, mai intră pe un live pe telefon. La început am rămas blocat, apoi am început să mă obișnuiesc. Nu o dată mi-am imaginat cum mă lasă nervii și încep o țărăneală de aia care, în mod firesc, se termină cu bătaie, circ, chemat Poliția. La coborîre, mai că nu mă scuipă.

Acest peisaj, dragi prieteni, ne este rezervat nouă, românilor, celor care știm limba, orașul, prețurile. Imaginați-vă ce tratament primesc „poeții“ străini care ajung neprihăniți, cu bagaje după ei, la Otopeni-Sosiri, să ia un taxi. Trebuie să-i mulțumim lui Wole Soyinka. El ne-a fost trimis. O formidabilă aliniere de planete a făcut ca acest om deosebit să pună din nou reflectoarele pe niște oameni deosebiți: taximetriștii bucureșteni. Felicitări lor, care ne duc, felicitări nouă, și mie, care din masochism continuăm să apelăm la serviciile lor! Este victoria unei națiuni pline de oameni mîndri, harnici și cinstiți, așa cum ne vede Călin Georgescu, dar unii dintre noi nu l-am crezut.

M.T.