Puțini autori de la noi au avut curiozitatea și curajul să scrie documentat despre rezistența în munți din anii ’50 din România și despre relațiile Partidului Comunist și ale Securității cu extrema dreaptă din țară. Cartea lui William Totok și a tinerei cercetătoare Elena-Irina Macovei despre reconsiderarea critică a trecutului e una dintre aceste puține încercări. Totok a emigrat în Germania în 1987. În țară a fost unul dintre fondatorii Grupului de Acțiune Banat. A publicat două volume de versuri. A făcut opt luni de pușcărie, în arest preventiv, după ce a dezvăluit public că fusese racolat de Securitate, care supraveghea grupul de scriitori din care Totok făcea parte. În Germania, scriitorul e corespondent al posturilor de radio Europa Liberă și Deutsche Welle, și activist recunoscut pentru drepturile omului. Liber profesionist, William Totok a publicat în străinătate, iar după 1989 și în țară, memorialistică, eseuri și studii critice, în volum și în reviste. Elena Irina-Macovei e psiholog și sociolog. A publicat studii în reviste internaționale de specialitate.
Ce vor cei doi cu această carte? Să treacă dincolo de miturile apărute în România după 1989, unele confecționate de foști securiști sau de ziariști care au trecut de la publicațiile controlate de Partidul Comunist sau de Securitate la o presă de extremă dreaptă. Alte asemenea mituri au fost puse în circulație de foști legionari, simiști sau codreniști, care și-au reluat vechile dispute după 1989. Unii dintre ei au fost susținătorii național-comunismului lui Ceaușescu și au continuat să-l elogieze pe „Conducător” după Revoluție, la fel cum au încercat să-l prezinte pe Ion Antonescu drept o victimă a rușilor și a minoritarilor din țară. Asta s-a întîmplat mai ales în anii ’90. Dar și la ora asta mai există publicații, site-uri și grupări politice extremiste, xenofobe, de inspirație legionară sau legionare pur și simplu, chiar dacă unele dintre aceste publicații și site-uri au intrat în adormire în 2015.
Unul dintre cei mitizați în acea perioadă e Ion Gavrilă Ogoranu, fost luptător în munți, care a stat apoi 21 de ani ascuns, în ciuda tuturor eforturilor Securității de a-i da de urmă, și care s-a predat singur. După 1990, Ogoranu și-a publicat memoriile, care s-au bucurat de mare succes. Numai că fostul membru al Frățiilor de Cruce legionare s-a întors la vechile sale convingeri, ca susținător al lui Horia Sima și a două sau trei partide de factură gardistă înființate după 1990, inclusiv al grupării lui Șerban Suru, cel care s-a proclamat șeful Mișcării Legionare. În 2006, cînd a murit, sicriul lui Ogoranu a fost învelit în steagul verde legionar.
Pentru mulți dintre simpatizanții fostului luptător anticomunist, reînverzirea lui politică a fost o mare dezamăgire, fapt peste care autorii cărții au trecut fără să-l menționeze. La fel cum cred că n-au insistat destul nici asupra faptului că mulți dintre cei care au luptat în munți nu proveneau din rîndurile legionarilor. Asta tocmai fiindcă scopul cărții e să despartă adevărul istoric de miturile comunistoide și legionarofile apărute după 1990. Altfel există riscul ca demontarea unor mituri să ducă la apariția altora.
William Totok, Elena-Irina Macovei, Între mit și bagatelizare. Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența armată anticomunistă din România, Editura Polirom, 2016.
