Universitară și redactor-șef al Observatorului cultural, Carmen Mușat e un critic literar care polemizeză necruțător, dar într-un limbaj întotdeauna civilizat.
Cristian Teodorescu: Publici, de peste zece ani, o revistă de cultură din banii familiei voastre. Asta nu mai e o aventură, e un mod de viață. Mai ales că noi cu începuturile stăm bine, cu continuările ne merge mai prost. Ia-o ca pe o întrebare.
Carmen Mușat: Dă-mi voie să te corectez: povestea Observator cultural a început de peste șaisprezece ani – în 29 februarie 2000 s-a lansat revista, dar pregătirile începuseră încă din vara-toamna lui 1999. De ce am continuat? Îmi aduc aminte ce dezamăgită am fost, la cinci ani, cînd am descoperit că nu mai rămăsese nimic din castelul de nisip pe care mă străduisem să-l construiesc cu o zi înainte. Îmi luase cîteva ore și pusesem atîta pasiune acolo. Niciodată, de atunci, nimeni nu a reușit să mă convingă să mai încerc, nici măcar fetele mele, care au fost mereu încîntate să înalțe castele de nisip pe malul mării. La școală, mi-a fost greu să înțeleg de ce ciobanul din Miorița nu face nimic atunci cînd află ce soartă îi pregătesc companionii săi și, încă și mai greu, să accept interpretarea în cheie pozitivă, înalt metafizică, a acestei atitudini. Să nu rîzi, dar mă gîndeam atunci că, într-un fel, ciobanul din Miorița se aseamănă cu leneșul din povestirea lui Creangă, cel care a preferat să fie dus la spînzurătoare decît să facă efortul de a-și mesteca singur „posmagii”. Pe scurt, îmi place aventura, dar nu-mi plac aventurile pasagere, nu-mi plac efemeridele și nici cei care așteaptă mereu să li se ofere totul pe tavă. La început de drum am avut norocul să întîlnesc un om extraordinar – soțul meu – și să descopăr că, în foarte multe privințe, gîndim la fel. Pentru noi, Dăruind vei dobîndi este nu doar titlul unei cărți de N. Steinhardt, ci chiar un mod de a ne construi viața.
C.T.: Cum îi merge Observatorului cultural de cînd l-ați schimbat la față?
C.M.: Nici mai bine, nici mai rău decît înainte – dacă mă gîndesc, de pildă, la publicitate sau la difuzare. Persistă prejudecata că o revistă de cultură interesează un public foarte restrîns. Sinceră să fiu, cred că genul acesta de „explicație” reflectă comoditatea celor emit astfel de opinii. Dacă ne referim la cititori, am observat că „fața” cea nouă a revistei place mai mult celor tineri și asta mă bucură, pentru că ei sînt publicul de mîine. Contrar prejudecăților, cei mai mulți dintre tinerii din ziua de azi nu se uită la televizor și nu citesc tabloide, ceea ce mă face să fiu optimistă. Cred că tinerii au nevoie de calitate, au nevoie să fie luați în serios. Un alt motiv de optimism este că, deși am introdus abonamente online pentru articolele din arhivă – numărul curent și cel din săptămîna precedentă au rămas la liber –, sîntem încă în topul preferințelor cititorilor (dintre revistele culturale „pe hîrtie”, Observatorul este singurul în competiție cu publicații exclusiv online).
C.T.: Cîtă influență mai are o revistă de cultură?
C.M.: O revistă culturală are atîta influență cîtă își doresc să aibă cei care o realizează, redactori și colaboratori. Asta înseamnă implicare, onestitate, pasiune, luciditate și curajul de a spune ceea ce gîndești oricînd, în orice împrejurare, chiar cu riscul de a fi singur împotriva tuturor.
C.T.: Unii sînt de părere că într-o revistă de cultură n-au ce căuta comentarii politice fiindcă se încurcă lucrurile. Alții cred că, din cauza politicii, se poate lua la ceartă lumea din redacție. La Observator cum e?
C.M.: Cei care cred asta nu au văzut cum arată o revistă culturală din străinătate. Să ne gîndim la New York Review of Books sau la Magazine Littéraire (în noua sa formulă). Politicul face parte din cultură, este o dimensiune majoră a culturii generale și doar regimul comunist a reușit să antagonizeze cele două domenii. Regimul comunist a compromis politicul și a transformat Cultura într-un teritoriu de nișă, inaccesibil celor mulți, conferindu-i o aură aparte. Unul dintre pariurile noastre, la Observator cultural, a fost și acesta: să oferim argumente pentru necesitatea de a aborda politicul dintr-o perspectivă culturală, astfel încît să punem la îndemîna cititorilor noștri instrumentele necesare pentru formarea unei culturi politice și cultivarea gîndirii critice. Cît privește opțiunile politice ale membrilor redacției, trebuie să spun că ele sînt foarte diferite și așa au fost mereu. Dar, din fericire, am reușit întotdeauna să ne păstrăm cumpătul și să dialogăm, în pofida divergențelor. În fond, nu asta ar trebui să facem cu toții, și la nivel de societate?! Să fim capabili să discutăm rațional, cu argumente pro și contra, despre opțiunile noastre? Și să acceptăm că există posibilitatea ca Celălalt, cel care are o altă opinie decît a noastră, să aibă dreptate?
C.T.: Știu că aveți o mulțime de prieteni la Observator. V-ați făcut și dușmani?
C.M.: Destui. Dar, pînă la un punct, mi se pare firesc să avem și adversari (subliniez adversari, nu dușmani). O revistă ca Observator cultural, care și-a făcut un obicei din a spune lucrurilor pe nume și a nu menaja orgolii și susceptibilități, stîrnește, inevitabil, reacții adverse. Cu atît mai mult cu cît nu ne-am ferit niciodată să abordăm subiecte delicate și nici să „înotăm” contra curentului. Încurajăm constant diversitatea opiniilor, polemicile de idei și spiritul critic – într-o lume predispusă la idolatrie acestea pot părea păcate capitale. Și e foarte greu să-ți păstrezi mintea limpede și dreapta judecată atunci cînd „cei buni” se transformă în rinoceri – am experimentat acest fenomen din 2007 încoace și consecințele orbirii voluntare care a bîntuit în rîndul intelectualității noastre se văd cu ochiul liber acum.
C.T.: Văd că anumite persoane de la România literară n-au loc de criticii de la Observator cultural și nu te uită nici pe tine. De la ce li se trage?
C.M.: Nu știu și cred că, în fond, nici nu e problema mea sau a noastră, a celor de la Observator, ci a lor. Nu cred că trebuie să mă iubească toată lumea – e dreptul fiecăruia să-și aleagă prietenii și adversarii și, dacă unora nu le plac criticii de la Observator și nu le place ce scriu sau cum gîndesc eu, este strict problema lor. Pe mine mă interesează ca nimic din ceea ce fac sau ce scriu să nu fie în dezacord cu propria mea conștiință, așa încît să mă pot uita în oglindă și azi, și peste zece sau douăzeci de ani fără să mi se facă rușine.
C.T.: Ce alte reviste de cultură din țară îmi recomanzi (și de ce)?
C.M.: Sînt cîteva reviste excelente în țară, lunare, pe care le citesc frecvent: Vatra – revistă de înaltă ținută, preponderent literară (publică mereu și literatură originală), care apare la Tîrgu Mureș, Timpul – divers, abordînd subiecte de interes general cultural, nu doar literatură și arte frumoase, Apostrof – revistă literară, cu cronici și eseuri foarte bune. Dintre săptămînale… Cațavencii, desigur!
C.T.: Vicepremierul Costin Borc a spus de curînd că cine vrea să-și facă un doctorat curat se duce în străinătate, de teamă că ar putea fi băgat în aceeași găleată cu plagiatorii. Cum ți se pare chestia asta, ca doctor care ți-ai făcut lucrarea în țară?
C.M.: Domnul Costin Borc greșește în această privință. E drept că, după tot scandalul acesta al „doctoratelor” plagiate, nu prea-ți vine să mai ai încredere în învățămîntul românesc, dar ar fi o mare eroare să aruncăm odată cu lăturile din copaie și copilul. E inadmisibil să generalizăm, în privința doctoratelor ca și în privința corupției. Dacă spunem că toți au furat, atunci nimeni nu mai poate fi tras la răspundere pentru că nu poți trimite pe toată lumea la închisoare, nu-i așa? E absurd. Eu mi-am susținut lucrarea de doctorat – pe care am și publicat-o ulterior – în decembrie 2000, în fața unei comisii din care făceau parte Mircea Martin (care a fost și coordonatorul tezei mele), Paul Cornea, Sorin Alexandrescu și Livius Ciocârlie, profesioniști admirabili, exigenți, care n-au făcut niciodată rabat de la calitate. Cei care invocă, astăzi, scuza că s-au schimbat reglementările în materie de redactare a lucrării dovedesc, prin chiar această pretenție, că habar nu au de regulile academice: folosirea ghilimelelor, precizarea surselor, obligația de a nu prelua ideile și vorbele altui autor, toate acestea sînt reguli de bun-simț, care au funcționat dintotdeauna. Eu cred că nu toată lumea trebuie să obțină un doctorat, pentru simplul motiv că nu toată lumea are ceva nou de spus într-un anumit domeniu.
C.T.: Pînă acum n-ai publicat decît cărți de critică și de teoria literaturii. Ai și alte gînduri?
C.M.: Știu și eu? S-ar putea.
