Conduce, ca prima între egali, revista independentă Observator cultural. Carmen Mușat constată că falia care desparte intelectualitatea de popor e mai bine-mersi ca niciodată. Remarcă și că breasla scriitorilor, tăcută din obediență sub comunism, azi se complace în non-acțiune critică și în adularea nonvalorilor. Carmen Mușat e convinsă că scandaloasa sentință în cazul inginerului Ursu compromite ideea de justiție în România.
Cristian Teodorescu: Ce (mai) poate face în România o revistă de cultură pentru „propășirea“ țării?
Carmen Mușat: Știu și eu?! Cred că o revistă de cultură poate face extrem de mult și, în același timp, extrem de puțin. Nu e un paradox de dragul paradoxului, ci o constatare: nimeni nu te poate ajuta, dacă nu ești conștient că ai nevoie de ajutor și, mai ales, dacă respingi ajutorul oferit. Ca să evoluezi trebuie în primul să înțelegi că ai nevoie de evoluție și să-ți dorești asta. De-a lungul anilor, Observator cultural a rămas fidel proiectului anunțat încă din primele numere, și anume de a oferi un spațiu de dezbatere pentru idei și teme contemporane, de a pune personalități și cărți din România în contexte universale și de a promova gândirea critică. Sper că am reușit ca prin tot ceea ce am făcut până acum să fi contribuit cât de cât la această „propășire”.
C.T.: La începutul secolului 20, în România se vorbea despre întoarcerea elitelor la popor. Sîntem în al treilea deceniu al secolului 21 și reluăm discuția asta ca pe o noutate. Ce s-a schimbat? Ce-a rămas la fel?
C.M.: O reluăm pentru că, de fapt, nu s-a schimbat mare lucru. Prăpastia dintre elite și popor a rămas aproape intactă, în pofida unor timide încercări de a stabili un dialog social. Mai ales în momentele de criză devine evidentă ruptura, lipsa totală de comunicare între categorii sociale diferite. La noi nu a existat nici înainte de decembrie ’89 solidaritate între elite și popor, cum a fost în Polonia, cînd alianța dintre elite și muncitori a făcut posibil succesul mișcării Solidaritatea. În România, cînd minerii din Valea Jiului au făcut grevă, în 1977, elitele nu s-au revoltat. N-au făcut-o nici în 1987, cînd muncitorii de la uzinele din Brașov au ieșit în stradă. De-a lungul anilor ’80, au existat deținuți politici în România, dar nu erau printre ei reprezentanți ai elitelor, ci muncitori, cei mai mulți. Așa se explică și faptul că despre ei, despre deținuții politici din acei ani, nu s-a vorbit aproape deloc – cu excepția lui Radu Filipescu, foarte tînăr atunci.
C.T.:N-aș fi crezut că vom mai ajunge azi să vorbim despre literatură în termenii controversei despre povestirea lui Hasdeu, „Duduca Mamuca“. Redescoperim că dintr-un pătrat nu se poate face o roată?
C.M.: Știi, am văzut, la începutul anilor ’90, un film excelent al lui Mircea Daneliuc, A 11-a poruncă, o parabolă puternică a condiției umane. Un film despre modul în care, eliberați printr-un noroc din închisoare, oamenii refac, în deplină libertate, închisoarea – pentru că zidurile sînt interioare, de fapt, nu exterioare. Ca să răspund întrebării tale, ar trebui să construiesc o demonstrație întreagă despre cum citim cînd citim o operă literară, despre lecturi abuzive, despre lecturi inadecvate, despre lecturi necreditabile (așa cum există naratori necreditabili, există și lecturi necreditabile, mai ales atunci cînd cel care citește scoate din context anumite pasaje și le „croșetează“ astfel încît sensul acestora e cu totul deturnat). Literatura nu îndreaptă lumea, ci pune în fața acesteia o oglindă. Dacă nu ne place ceea ce vedem, soluția nu este să spargem oglinda. În ianuarie 1857, Guvernul francez i-a intentat proces lui Flaubert, care a fost acuzat de obscenitate, de încălcarea moralei publice și a celei religioase, prin publicarea romanului Doamna Bovary. Doar ingeniozitatea avocatului apărării și bunul-simț al judecătorului l-au salvat pe autor de condamnare. Baudelaire, alt mare scriitor acuzat de imoralitate, nu a avut acest noroc, el fiind condamnat șase luni mai tîrziu, pe aceleași considerente. Hasdeu a avut și el parte de un astfel de proces, în 1863, pentru „Duduca Mamuca“, nuvela care scandalizase opinia publică extrem de pudibondă. S-a apărat singur în instanță, și a cîștigat. Merită, cred, să citez doar cîteva rînduri din pledoaria lui: „Citit-ați, d-lor, pe grecul Aristofan? Să nu-l citiți cumva, căci veți fi siliți altminteri a intenta proces de presă cenușii celebrului comic. […] Un romancier, un poet, un istoric sînt portretiștii societății: vinovați-s ei oare zugrăvind-o cum ea este? Aristofan, Ovidiu, Petroniu, Boccaccio, Shakespeare, Rabelais, Goethe, Alecsandri, Negruzzi, Eliad nu sînt răspunzători pentru caracterele deplînse în opurile lor“.
C.T.:Ce-o fi mai simplu: să fie puși elevii la școală să sufle în fiola antidrog sau, într-o țară cu nenumărate Parchete și cu două servicii secrete, să fie căutațifurnizorii de droguri?
C.M.: Am citit și eu știrile și am văzut că, la noi, cele mai multe măsuri vizează consumul de droguri, cînd mult mai eficient ar fi ca instituțiile abilitate – și avem destule! – să-și facă datoria și să-i pedepsească drastic pe dealer-i, pe traficanți, pe cei care cîștigă bani grei din dependență. Nu știu ce se va rezolva dacă vor fi testați elevii – vor fi sancționați, probabil, dar nu vor fi vindecați. Dependența nu se rezolvă cu sancțiuni. La noi nu există nici clinici de dezintoxicare, nici campanii inteligente și eficiente care să preîntîmpine consumul. Înainte de a-i arăta cu degetul ca infractori, tinerii care consumă droguri sînt niște victime: ale părinților lor, în primul rînd, dar și ale dezinteresului general al societății față de problemele cu care se confruntă copiii și tinerii în lumea contemporană, ale comodității adulților și ale ineficienței instituțiilor statului, care ar trebui să-i protejeze.
C.T.:Ne plîngem de România nereformată, dar mai nou, la noi, pe bani publici se fac „la centrul“ breslei liste negre cu scriitori indezirabili. Iubim reforma, dar îi urîm pe reformatori?
C.M.: Ne întoarcem, din nou, la discuția despre elite și despre incapacitatea unora dintre reprezentanții acestora de a înțelege ceea ce se întîmplă în jurul lor. Ce așteptări să avem de la clasa politică – suprasaturată de semidocți și impostori –, dacă nici cei mai „luminați“ reprezentanți ai elitelor nu înțeleg cum funcționează democrația și meritocrația și preferă să promoveze nulități obediente?! Oricît de mult am vrea ca lucrurile să fi stat altfel, vedem acum că tăcerea breslei scriitorilor în fața abuzurilor regimului comunist era determinată nu doar de frică, ci și de oportunism. Mulți s-au complăcut în acea situație, la fel cum se complac și acum, găsind tot felul de scuze și de justificări pentru non-acțiune.
C.T.:Pe vremea lui Ceaușescu, Securitatea era sacrosanctă; în democrația de azi, Justiția nu-i atinge nici cu o floare pe securiștii care au făcut blestemății dovedite. Și ne mai mirăm că ni se droghează copiii sau că pleacă din țară fără gînd de întoarcere?
C.M.: Marius Oprea a publicat, în 2004, o carte-revelație, despre care prea puțin se mai vorbește astăzi – Moștenitorii Securității –, în care demonstra, cu nume și documente, cum s-au infiltrat foștii lucrători ai Securității și descendenții lor direcți în toate instituțiile statului român. Îi găsim în politică, la vîrf, îi găsim în Justiție, în presă, controlînd nu doar opinia publică, ci și marile afaceri, rescriind istoria recentă, astfel încît să reiasă că victimele erau infractori, iar ei nu și-au făcut decît datoria. Cazul Ursu este un exemplu elocvent de pseudo-justiție. E suficient să ne uităm la prezența unor ofițeri din conducerea Securității ca martori ai apărării și la faptul că, în motivarea sentinței de achitare a torționarilor lui Gheorghe Ursu, completul de judecată a preluat „argumentele“ acestora. E ca și cînd, la procesul intentat asasinilor judecătorilor Giovanni Falcone și Paolo Borsellino, completul de judecată ar fi admis depozițiile șefilor Mafiei, adică ale celor care au comandat asasinatele, și și-ar fi însușit explicațiile lor. O astfel de sentință decredibilizează cu totul Justiția din România și compromite nu doar completul de judecată, ci chiar ideea de dreptate.
C.T.:Cum o fi ajuns inspector general acea Adriana Tudose de Dîmbovița care nu e în stare să lege două vorbe?
C.M.:Rețeta e veche: pile, cunoștințe, relații. În baza ei, nici nu e nevoie de competență, ba e chiar contraindicată știința de carte. „Țara te vrea prost…“, parcă așa cîntau cei de la Sarmalele Reci. S-a schimbat ceva, cumva și nu ne-am dat noi seama?
