Revenire după o absenţă îndelungată în echipa de gimnastică a României. Medalii la Olimpiada de la Londra. Acum, retragere.
Reporter: Sensibilă?
Cătălina Ponor: Foarte.
Rep.: Ai plîns că nu te-au felicitat antrenorii.
C.P.: Da, eram necăjită, da, vedeţi sensibilitatea mea.
Rep.: Şi ce te ţine într-o luptă ca asta?
C.P.: Frumuseţea gimnasticii, lupta mea cu perfecţiunea.
Rep.: Spune-mi, însă, ai avut puterea de o lua de la capăt de cîteva ori în viaţă, cum de ai luat-o de la capăt?
C.P.: Perseverenţa, oamenii dragi m-au repus pe linia de plutire.
Rep.: Şi, cu toate astea, nu-i de ajuns.
C.P.: Pur şi simplu am putut. M-au ţinut picioarele, ca să zic aşa.
Rep.: E de ajuns?
C.P.: Da, Dummnezeu m-a ajutat, am avut viaţă să o pot lua de la capăt. Nu ştiu, am luat-o de la capăt şi gata. Nu mi-a păsat de nimic şi am luat-o de la capăt.
Rep.: Pentru glorie?
C.P.: Care glorie? Azi eşti, mîine nu mai eşti. Gloria trece. Nu, am făcut-o pentru că ştiam că pot mai mult.
Rep.: O luptă fizică.
C.P.: Greu mai este s-o iei de la capăt, ce bine este că am reuşit.
Rep.: Reţeta?
C.P.: Vreau să pot s-o iau de la capăt cînd mi-este rău, aşa că nu vă dau reţeta… nu ştiu ce să spun.
Rep.: Şi cu toate astea, totul se află dincolo de cuvinte.
C.P.: Eu nu ştiu ce să spun. Lumea vrea o reţetă. Reţeta mea este gimnastica, fără ea eram pierdută.
Rep.: Gimnastica, cea românească, este fără bani, incurabilă, fără condiţii.
C.P.: Da, fără investiţii e greu să faci gimnastică la nivel olimpic şi, cu toate acestea, iată că am reuşit. Vă daţi seama ce ar fi fost să avem condiţii perfecte ca americancele, chinezoaicele. Degeaba spunem noi, degeaba antrenorii noştri se zbat pentru condiţii mai bune, noi nu sîntem auziţi. „Se poate şi aşa“, sigur, dar nu e normal în secolul 21.
Rep.: Te mai joci cu păpuşile?
C.P.: Da, abia aştept să mă întorc la ele.
