Dacă ați citit Bietul Ioanide, vă mai aduceți aminte că arhitectul cu acest nume a proiectat și o mare catedrală a neamului.Asta după ce arhitectul oficial al vremii, Pomponescu, personaj inventat de G. Călinescu, s-a sinucis din cauză că nu era în stare să-și imagineze cum ar fi trebuit să arate sfîntul lăcaș. Edificiul gîndit de Ioanide, cu o înfățișare modernistă, avea să fie construit din beton, nu din cărămidă.
Tradiționaliștii vremii (sîntem în preajma începutului celui de-al doilea război mondial) îl acuză pe Ioanide pentru urieșenia proiectului său, care n-ar avea nici o legătură cu spiritul în care erau ridicate bisericile ortodoxe, toate de mici dimensiuni. Dar îl acuză și de intenții blasfemiatoare, pentru materialul de construcție pe care Ioanide l-a folosit ca să înalțe catedrala. Pentru a respecta adevărul istoric, la noi s-a vorbit între cele două războaie mondiale despre o mare catedrală, care ar fi trebuit să simbolizeze nu numai credința, ci și izbînda proiectului României Mari, după primul război mondial. Pe atunci, însă, primarii Capitalei s-au ocupat de modernizarea orașului. În timpul legendarului Dem. I. Dobrescu a fost sistematizat cursul Dîmboviței și s-au îndreptat și lărgit străzile principale, treabă care a fost continuată și după ce Dobrescu a fost debarcat din funcție, în ciuda popularității sale printre bucureșteni.
Azi, proiectul metroului din Drumul Taberei avansează ca melcul, netezirea șoselei de centură a Capitalei pare un vis pentru alte generații, ba pînă și un pîrlit de pod de cale ferată, cel din Bucureștii Noi, pe drumul Constanței, pare o construcție faraonică, deși cel de azi e în pericol de prăbușire. În schimb, Catedrala Mîntuirii Neamului mai are puțin pînă la inaugurare. Cînd va fi gata, clopotul ei cel mare se va auzi de la 15 kilometri distanță. Acest clopot e campionul categoriei sale din toată Europa. Asta îi face pe unii să spună că, în timp ce ne lipsesc multe și diverse, ne punem tichia de mărgăritar a Catedralei. N-ar fi însă mai bine dacă ne-am întreba de ce Patriarhul Daniel e un manager de proiect care izbutește să se țină de cuvînt, în timp ce alții o tot lungesc, ca în așteptarea calendelor grecești?
E clar că ÎPS Daniel are talent de manager și putere de convingere în discuțiile sale cu politicienii de la care cere bani pentru Biserică. La fel de clar e și că Patriarhul e chitit la pungă, spre deosebire de laicii care își bat joc de banul public. Atunci n-ar fi bine să-l facem și patriarhul lucrărilor publice? Adică să devină omul care se ocupă de autostrăzi, bunăoară? Sau, pentru început, măcar de metroul din București? Numai să vrea, căci altminteri și ateii cei mai înverșunați îi recunosc Patriarhului uriașul talent de a metamorfoza într-un edificiu „un zid părăsit și neisprăvit”. Sau un zid imaginar, cum a fost Catedrala?
