Aș vrea să trăiesc într-o lume în care în unele zile să apară Andreea Esca la televizor și să ne spună: ”Bună seara. Astăzi nu s-a întîmplat nimic în țară destul de relevant încît să merite relatat, așa că în loc să vă facem să pierdeți timpul cu știri despre nimicuri, o să vă arătăm desene animate cu Țestoasele Ninja!”. Aș vrea să văd ziare care să dezbată doar lucruri care merită să fie dezbătute și despre care mai e ceva nou de spus. Și dacă nu e, să deseneze pisici. Dar nu trăim într-o lume de-asta, din păcate. Așa că, în loc să desenez o pisică aici, am să vă povestesc ce fac restul jurnaliștilor într-o săptămînă în care nici panica cu rușii nu mai vinde. Cît să-ți fie frică de aceeași chestie? Maximum trei zile. După care te plictisești.
Pe lîngă clasicele articole traduse din tabloide slinoase străine de către studenți care fac 400 de lei pe lună, dar se laudă la prieteni că lucrează în jurnalism, din categoria ”Dați click aici ca să vedeți în ce ipostază s-a fotografiat o tînără de care nu a auzit nimeni niciodată, de s-a făcut de rușine pe Facebook”, mai nou s-au apucat de exagerat banalități. Cum ar fi cutremurul de 4 grade de săptămîna trecută. Pe site-ul Realitatea era povestit lîngă o poză cu o casă dărîmată și cu un bărbat plîngînd. Nu, stați liniștiți. Nu a fost un cutremur în așa hal de grav încît să fi făcut bărbați să plîngă. Dacă trag mai dîrz o bășină, zgudui bibelourile mai tare decît un cutremur de 4 grade. Era genul ăla de pescuit de fraieri cu o poză mincinoasă. Să mai strîngă click-uri. Ca o bagaboantă care-ți trimite pe telefon o poză cu țîțele ei, dar cînd te uiți mai atent e, de fapt, subțioara, fotografiată dintr-un unghi din care să semene cu niște țîțe. Exact la gradul ăsta de curvăsăraie ieftină a ajuns presa.
După care au curs miile de știri cu avionul ăla dispărut din Malaezia sau așa ceva. Nu îi cunoștea nimeni pe cetățeni, nu îi pasă nimănui. Globul pămîntesc este foarte-foarte mare. Se mai pierd chestii. Dar, în afară de autoritățile de pe acolo și de rudele ălora, ar trebui să-i pese cuiva că a dispărut un avion? Și cu toate astea, Mîndruță ne ține la curent pe Facebook, din zece în zece minute, cu soarta ipotetică a avionului. Eu mi-am pierdut cheia de la bicicletă alaltăieri. Cred că cheile mele, raportate la țară, sînt destul de proporționale cu avionul ăla, raportat la glob. Hai să facem o știre națională din asta. Sînt sigur că mai mulți români m-au cunoscut pe mine decît pe ăia din avion. Unora le-am și dat bicicleta o tură.
Ca să explic mai clar: există o șansă mai mare să cunoști un tip care cunoaște un tip care s-a dat cu bicicleta mea decît să cunoști un tip care cunoaște un tip care a dispărut cu avionul din Malaezia.
Aici este o mare problema: necesitatea creierului uman de noi informatii. Pe asta se bazeaza reclamele, comertul, si mai ales mass-media. Este o dependenta ca de fumat, alcool, droguri etc. Poate fi contracarata numai cu alte „articole”: arta, cultura, sport, etc.