Da, știu, e plin Internetul de pisici și la asta chiar nu v-ați fi așteptat. Dar asta e, a sosit momentul ca noi, pisicile, să înfigem lăbuțele și în print. De ce tocmai Superbețea Mea de Catifea o să aibă rubrică la ziar? Pentru că am norocul să dețin în sclavie niște cetățeni din presă, așa cum alți colegi de-ai mei, care au semnat articole științifice, de-a lungul istoriei, aveau sclavi din lumea științei. Nu e glumă, căutați pe Google „F.D.C. Willard”, dacă nu mă credeți.
Mă numesc, așadar, Mihaela, și sunt pisica Simonei Tache. Mă iubesc cum numai o pisică se poate iubi pe ea însăși și am de gând să vă spun, din capul locului, adevărul: degeaba vă temeți de invazii extraterestre, islamice sau mai știu eu de care. Ați fost deja invadați de noi, pisicile, sunteți deja cotropiți, omenirea e sclavă pentru totdeauna, la picioarele noastre îmblănite. Doar că unii dintre voi încă nu știți. O știu doar fraierii care au deja acasă o pisi. Ei zâmbesc tâmp, placid și învins, chiar acum, în timp ce citesc aceste rânduri, după care vor da fuga prin casă, să-și caute șefa, ca să-i cerșească măcar o privire, o mustață în ureche, un tulburător sfârrr-sfârrr, un mieunat mofturos.
Ceilalți încă își permit să zâmbească arogant, ba chiar să și strâmbe din nas, declarând „Mie nici nu îmi plac pisicile”. Aham… Așa e, vouă nici nu vă plac pisicile. Stai doar să vină ziua în care o să găsiți lângă mașină un ghemotoc flocos, miorțăindu-se de foame, și o să-l băgați un pic, doar un pic de tot, în casă. Vreo 15 ani, așa, până moare.
Știți cât a durat până când sclavii mei actuali au început să se târască la propriu după mine prin casă și să-mi venereze gheruțele? Hmmm… Fix până când am făcut primul răhățel la litieră, ca să le arăt cât sunt de curată, de finuță și de civilizată. Vreo cinci minute, mai exact. M-am căcat repede, că eram oricum și cam stresată de pe drum, după care m-am ascuns sub canapea. Cine era, în secunda doi, pe burtă, rugându-se de mine să ies de-acolo, mieunându-se și scălâmbăindu-se? Ambii sclavi. Cinci săptâmâni aveam atunci, astăzi am cinci luni, dar ei se poartă în continuare de parcă ar fi neajutorați mintal. Se extaziază la absolut orice răhățel pe care-l face Zeitatea Mea blănoasă, se întreabă, la fiecare două minute, „Unde e pisi?”, se aolesc la toate pozele cu colege de-ale mele de pe Facebook. În timpul scrierii acestui text, sclava însărcinată cu imaginea mea publică s-a întrerupt de zece ori doar ca să mă ia un pic în brațe. Mă plictisește groaznic luatul ăsta în brațe, dar mă prefac din când în când că îmi place ca să mențin viermii în puterea mea.
Începând de azi, o să ne citim aici, săptămânal, ca să vă povestesc viața mea și tot felul de chestii pisicești despre care habar n-ați avut. Pentru că pot, daaaa? Sfârr-sfârrr…
Yeeeey,Simona loveste din nou saptaminal.Ne placeeee!!!