Problema cea mai mare cu premiile care se dau pentru X care e cel mai bun Y (Oscaruri, Nobel, Pulitzer) e că niciodată nu există un cel mai bun absolut. Imediat după o mare festivitate de decernare, dacă faci linişte, auzi un cor de strîmbături din nas. Ba că nu ştiu cine n-a fost nominalizat, ba că aia nu merita Oscarul că era alta mai bună şi tot aşa. Din fericire, la filmele de rahat situaţia e mult mai simplă. Nimeni nu ţipă că, deşi rahatul ăsta avea greutate mai mare, rahatul celălalt avea mai multe muşte şi că s-a comis o mare nedreptate. Pentru genul ăsta de atitudine s-au şi creat premiile Razzie, opusul Oscarurilor, o gală în care se premiază filme care au profunzimea intelectuală a unui controlor de tren, complexitatea epică a unei cărţi de colorat şi scenariul la fel de captivant ca informaţiile de pe o cutie de detergent. Vă prezint, aşadar, cele mai proaste trei filme, care au toate şansele la statueta de plastic vopsit auriu.
1) Twilight Saga: Breaking Dawn – Part 1 – Neavînd maşină de spălat acasă, m-am dus săptămîna trecută la spălătorie şi m-am uitat la rufe cum se rostogolesc în maşină. Apoi m-am uitat la Twilight. Mi s-a părut că prima variantă a fost un film mai bun. Mint, nici măcar nu m-am uitat la Twilight. De fapt, cînd au apărut primele două părţi chiar le-am văzut, gîndindu-mă că-mi dau un subiect de discuţie în caz că vreau vreodată să mă dau la o fată de 15 ani, dar nu merită chinul. Trecînd peste toate expresiile faciale ale lui Kristen Stewart, ce mă îngrijorează cel mai grav e metafora evidentă din spatele filmului. Dacă Avatar, cu toate clişeele lui, trata teme precum globalizarea, războiul pentru petrol şi alte probleme cît de cît importante, Twilight îţi spune practic că, dacă ai 20 de ani şi nu ai un soţ sau nu eşti borţoasă, n-ai nici o şansă la fericire.
2) New Year’s Eve – Ideea de marketing (că doar nu cinematografică) din spatele filmului în cauză, e să iei cît mai multe vedete şi să le îndeşi într-o oră jumate de film, pînă cînd nici una nu prinde mai mult de 5 minute, iar pe afiş sînt toţi atît de înghesuiţi încît de-abia le recunoşti faţa. Formula de film de sezon e atît de bine pusă la punct încît sînt sigur că următorul scenariu pentru un film de … e deja pregătit în alb. Cu: vedetă 1, vedetă 2, … vedetă 34. Ei sînt tineri … de succes, dar fără viaţă personală. Ele sînt … mereu îndrăgostite, dar cu ghinion în dragoste. Bla-bla-bla, alte poveşti mai mici. Ei sînt prieteni, dar se ceartă dintr-un motiv idiot. Bla-bla-bla, alte poveşti. La miezul nopţii, … şi … se sărută şi rămîn fericiţi pînă la următorul film.
3) Jack & Jill – Singurul motiv pentru care a fost făcut un film ca Jack & Jill e ca albii să aibă şi ei un actor ca Eddie Murphy, care se îmbracă în femeie, joacă în toate rolurile şi se maimuţăreşte ieftin în faţa camerei. Ceea ce e surprinzător e că Adam Sandler reuşeşte să tragă după el nu numai un film foarte prost, dar şi un actor foarte bun. Apariţia lui Al Pacino într-un rol episodic îi aduce pînă şi omului care a jucat în Naşul o nominalizare la Razzie. Şi să mai ziceţi că nu se termină lumea în 2012.
