CELESTINA FANELLA: „Situații extreme, soluții extreme!”

E italiancă plecată din România dinainte de 1989. Universitară, eseistă și traducătoare. Celestina Fanella trăiește la Torino. A ținut cursuri de romanistică și de românistică. În Italia, unde am cunoscut-o acum cîțiva ani, n-am discutat despre politică, ci despre literatură și despre viața curentă. Celestina vine periodic în România, unde are mulți cunoscuți și cîțiva prieteni. Acum respectă fără împotrivire toate interdicțiile autorităților italiene. Nu e catastrofistă. Crede nesmintibil în solidaritate.

Cristian Teodorescu:În primele zile nu-mi vedea să cred că e adevărată nenorocirea astadin Italia. Ce cred oamenii obișnuițidespre ce li se întîmplă?

Celestina Fanella:În faţa acestui dușman necunoscut, singurul mijloc de apărare, care stă la îndemîna oricui, sînt autoizolarea și igiena maximă. Restul nu mai depinde de noi. Ieșitul afară este o excepţie. Cine și-a procurat la timp măști de protecţie e norocos. Alţii și le-au confecţionat singuri, cum s-au priceput. Nici la medicul de familie nu am mai fost de o lună, îmi trimite reţetele pe e-mail și iau medicamentele de la farmacie. Pentru cei care au nevoie de consultaţii, medicul stă la dispoziţie. Riscă și el împreună cu pacienţii lui.

C.T.:Cum te ferești și vă feriți de coronavirus la Torino?

C.F.:Atrecut deja mai mult de o lună de cînd m-am obișnuit să cred că ceea ce se întîmplă este realitatea înconjurătoare și nu o întîmplare care se petrece undeva la capătul pămîntului. Oamenii obișnuiţi, cum spui tu, sînt de mai multe feluri și felurite au fost și gîndurile lor. Unii au minimalizat primele semne de alarmă, alţii s-au speriat. Acum semănăm unii cu alţii: speriaţi. Dar nu învinși de spaimă.

C.T.:La Torino,acum cîțiva ani,m-ai dus să văd giulgiul lui Iisus, ca obiectiv turistic. Acum ce zic torineziidespre acest giulgiu?

C.F.:Despre giulgiul lui Christos, ajuns în Piemont în 1578 și păstrat în Catedrala din Torino, lumea vorbește numai cînd se anunţă expunerea lui. Un eveniment extraordinar care cheamă mii de turiști. Ultimul a avut loc în 2015, nimeni nu știe cînd va fi următorul. Nici asta nu depinde de noi.

C.T.:Sînt italienii lipsiți de disciplină socială, adică de respectarea instrucțiunilor puterii, sau e vorba de altceva?

C.F.:Ce nu a funcţionat, nu știu, și nu o știu nici cei mai informaţi ca mine. Nu cunosc decît din ziare, de la televiziune sau de la radio situaţia din Italia, așa că îţi pot descrie ceea ce văd în jurul meu. O zi obișnuită, la Torino, se desfășoară cam cu același ritual de cînd sîntem închiși în casă. Dimineaţa, după-amiaza, seara, nu este aproape nimeni pe stradă, abia cîte un căţel care-și trage stăpînul. Doar la farmacie, la autoservire sau la poștă, cozi afară, distanţă de protecţie, intrarea unul cîte unul.Nimeni nu protestează, e o liniște de război. Uneori trec mașini ale Poliţiei locale care te pot oricînd opri pentru că nu ai voie să te deplasezi, mai mult de o sută de metri de casă, fără o justificare de forţă majoră. Există un formular pe care îl completezi online și îl ai cu tine. Orice magazin care nu vinde mărfuri de primă necesitate este închis. Aproape nu se mai văd automobile în orașul Fiatului. Autobuze foarte rare și goale, pentru cei care încă merg la serviciu. Elevii și studenţii lucrează prin așa-numita „didactică la distanţă”. Este un lucru pozitiv și culmea e, îmi spune fata mea care predă istoria artei la două licee din Torino, că elevii sînt foarte prezenţi și activi. Într-un cuvînt, ca să răspund la întrebarea ta, italienii sînt disciplinaţi, respectuoși și solidari. De altfel, atunci cînd Parlamentul italian a aprobat legea „anti-fumo” (16 ianuarie 2003), de a doua zi nu a mai fumat nimeni, absolut nimeni în spaţiile publice. Deh, popor latin, spun unii!

C.T.:Cum văd italienii închiderea bisericilor?

C.F.:Aici nu s-au închis bisericile, doar slujbele s-au suspendat. Cine vrea poate intra singur să se roage, să aprindă o lumînare (electrică) la icoana de la care poate că așteaptă un ajutor. După cum știi, nici Papa nu-și mai ţine slujba la balconul din Piazza San Pietro, care are acum loc fără mulţimile știute de credincioși. Nu mi se pare că ar exista o soluţie mai puţin drastică în condiţiile dramatice pe care le trăim cu toţii. Situaţii extreme, soluţii extreme!

C.T.:Cum se mai socializează acum în Italia?

C.F.: O primă cale este ieșirea în balcoane, aproape în fiecare seară. Mulţi cu lumînări aprinse și cu steagul tricolor întins ca la meciurile de campionat mondial. Cînd se cîntă imnul naţional se aplaudă. Este un semn de solidaritate cu medicii, infirmierii, farmaciștii, șoferii de pe Salvare, voluntarii de la Crucea Roșie și Crucea Verde, cu vînzătorii de la magazin care asigură și aprovizionarea, și desfacerea, și disciplina cumpărătorilor, cu toţi cei care-și riscă în fiecare zi sănătatea.

C.T.:Ce zic azi italienii despre turismul internațional și despre turism în general?

C.F.:Chestiunea turismului face parte din același pachet de probleme economice pe care va trebui să le înfrunte Italia cînd va ieși din această enormă urgenţă sanitară. Primul dezastru s-a verificat deja în timpul mareei înalte la Veneţia. Vorbim de luna noiembrie, după care, în decembrie, a urmat  declararea alarmei coronavirus în China. Două evenimente dramatice care s-au suprapus. Turiștii au anulat călătoriile, hoteluri închise, magazine închise, viaţa artistică spulberată. După cum știi, Italia este una dintre reginele patrimoniuluiartistic mondial, este unul dintre obiectivele principale ale turismului internaţional. Ca să răspund la întrebarea ta, nu pot decît să împărtășesc îngrijorareagenerală a locuitorilor acestei ţări minunate. Cu un turism în declin uluitor, italienii vor plăti un preţ enorm pe care, deocamdată, nimeni nu-l poate cuantifica.

C.T.:Cine sînt cei care nu respectă regulile impuse de autorități?

C.F.:La ora actuală nu cunosc persoane care deraiază de pe șinele trasate de autorităţi. Mă refer în primul rînd la oamenii de rînd pe care îi cunosc aici, la Torino, italieni și străini. Respectul și frica merg mînă în mînă. Frica de amenda care acum ajunge la 3.000 de euro și frica de a te îmbolnăvi în orice moment. Respectul faţă de lege ţine de educaţia pe care au primit-o, așa că și aici, ca pretutindeni, există, pe de o parte, oameni civilizaţi și, pe de altă parte,uniicare ar avea nevoie de o reeducare.

C.T.:Care sînt, din cîte știi, românii care pleacă din Italia?

C.F.: Nu știu personal români care, în perioada asta, de la Torino au plecat spreRomânia. Prieteni de-ai mei, din București, mi-au spus însă, cam agitaţi și scandalizaţi, că au văzut la televizor microbuze cu români descărcaţi în ţară. Cine sînt, cred că e ușor de imaginat. Cei care aici nu au un domiciliu, o familie, un serviciu care să le asigure o stabilitate. Au plecat. Unii poate purtători de viruși, fără s-o știe, alţii sănătoși tun. M-a iritat mult reacţia conaţionalilor convinși că au fost sau vor fi molipsiţi din cauza acestor iresponsabili. În afara faptului că dușmanul viral poate că a ajuns în România și cu alte mijloace de transport (coronavirusul preferă avioanele), din întreaga Europă, unde circula deja din decembrie fără ca autorităţile sanitare să-i fi recunoscut caracteristicile, ceea ce mă întristează foarte tare sîntsuperficialitatea și lipsa de luciditate a compatrioţilor. Aș adăuga, cu aceași mîhnire, că întrebarea pe care ar trebui săne-o punem cu toţii este de ce au plecat din România, nu de ce se întorc.

C.T.:Ce speri?

C.F.:Ca din dramatica experienţă pe care o trăim să învăţăm cîteceva. Sper ca politica acestei Europe bolnave să se îndrepte spre adevăratele necesităţi ale locuitorilor ei, trecînd peste foamea de putere și setea de predominare, dar și peste animozităţile înguste ale celor care își închipuie că singuri vor putea merge înainte. Nessuno si salva da solo e titlul unui roman al lui Fabio Geda.Fraza mă ajută să înţeleg că în momentul de faţă, aici, la Torino, avem nevoie și de cei care ne salută de la balcoane, cu sau fără tricolor.