În Dilema veche de săptămîna trecută, Vintilă Mihăilescu constată succesul, crescînd de la an la an, al vînzării de steaguri tricolore în preajma lui 1 Decembrie. Idem iile, o altă materializare textilă a românității, poate chiar mai intim asumată de către cine o arborează, datorită contactului corporal nemijlocit. Idem însă și fasolea, aliment consfințit ca mîncare întîi-decembristă oficială (într-un moment istoric rememorat pe această pagină, în două episoade la rînd). În epuizarea conservelor de fasole din supermarket-uri, profesorul Mihăilescu vede un caz de „domesticire” a caracterului național-festiv, care dovedește „adoptarea sărbătorii”. Iar fasolea e încă și mai tare pe plan simbolic, ca asumare intimă: dacă ia (doar) se poartă pe deasupra, iahn…ia se ingerează, se încorporează, se face una cu noi care o mîncăm.
Dintr-o anume perspectivă, totuși, drapelul comercializat la tarabă e simbolul cel mai tare. Tricolorul face parte din aparatul simbolic al statului, din heraldica instituțională, din acel nucleu solemn axiomatic care definește, ca într-un manual de identitate, statalitatea (alături de imn, stemă sau unghiul în care se pune panașul la uniforma gărzii de onoare). Stindardul, odată smuls din panoplia protocolului de stat și introdus în viața cotidiană, vorba Magistrului, „în mașină sau acasă, sugerează o anumită asumare a românității: în mîinile unor bucureșteni, steagurile au avut, anul acesta, un început de firesc, un soi de mîndrie recuperatorie după prea mult timp de autodefăimare”.
Dar, cum înaintăm spre ultima decadă a lunii, steagul tricolor ne apare într-un alt avatar istoric. 22 Decembrie este momentul steagului găurit. Cele două-trei zile care au urmat lui 21 Decembrie, perioadă de balansare a puterii dinspre regimul ceaușist spre ceea ce s-a numit atunci „voința populară”, au stat sub acest semn al rupturii, al deșirării, dar și al pătrunderii dintr-o lume în alta (asemeni membranei de hîrtie pe care o sparge clovnul cînd își face intrarea, într-un act de deflorare transfigurată simbolic).
Cum pînă atunci steagurile aveau stemă „comunistă”, manifestanții le-au decupat-o, ca să înlăture simbolul regimului vrăjmaș. Sau ne putem gîndi (nu contrar, ci complementar) că au decupat simbolul regimului, anume pentru a semnifica ruperea de trecut. S-a scris mult despre celebra „gaură din steag”, un (non) obiect semiotic abisal. Cîte metafore se pot desluși în această gaură „pe relația” istorie-destin-revoluție – vă invit pe voi să numărați.
Eu, unul, am un interes mai concret. De două’ș’șase de ani încerc să aflu de unde veneau toate acele steaguri. Căci, nota bene, pe vremea aceea nu se vindeau la tarabă!
Unele dintre steaguri veneau din recuzita „de paradă” a întreprinderilor: și atunci, la Revoluție, erau purtate de „oamenii muncii”, de la locul de muncă pînă în centru. Dar multe dintre acele steaguri erau vînturate de manifestanți autonomi, de tineri nelegați de coloanele muncitorești, unii chiar „neîncadrați în cîmpul muncii”. Tineri precum acel „Gavroche roumain” de pe coperta revistelor franțuzești – de unde își procuraseră steag?
Răspunsul se știe, dar e îndeobște evitat. Erau steaguri ale galeriilor de fotbal, care, în afara susținerii unui anume club, erau pregătite și pentru meciurile Naționalei. Faptul că microbiștii au făcut revoluția (în felul lor, alături de alte categorii de cetățeni) este un secret al lui Polichinelle pe care uităm sau omitem, dintr-o jenă anume, să-l mărturisim. Repertoriul de scandări și cîntece cu olé-olé, ingeniozitatea acestui întreg folclor oral generat ad hoc, precum și o anumită disciplină spontană a agregării și a acțiunii solidare sînt trăsături tipice ale culturii suporterilor.
Participarea microbiștilor la evenimentele din Piața Universității, din tot acest sfert de secol, a fost privită în diverse feluri, în general nu măgulitoare. Oameni de acțiune, eficienți, performativi, dar totdată și radicali, agresivi, grosolani. La mini-revolta din noiembrie 2015 a circulat o „virală” care ne informa cum să îi recunoaștem pe suporterii din Piață și cum să ne ferim de ei. Materialul, deși deplorabil ca intenție, are meritul de a documenta sumar obiceiurile unui microtrib.
O excelentă lucrare despre cultura și etica suporterilor este recent apăruta carte Ultimii oameni de Dinu Guțu (Tritonic, 2015). Autorul a etnografiat Peluza Nord a galeriei Dinamo, în decursul a peste șapte ani de trăire nemijlocită a microbismului, alături de „băieții săi”. De ce sînt acești „ultimi oameni” cei dintîi în momente-cheie ale istoriei? Cartea nu ne spune ca atare, dar ne lămurește multe despre o categorie socială marginal(izat)ă și opacă.
