În 1990, destul de repede după hărmălaia din decembrie 1989, se înfiripa o mândrie colectivă legată de școala românească, de vița intelectuală intensă de pe vremea comunismului. Unii au vorbit cu emfază despre rezistența prin cultură a românilor. Era greu să pui mâna pe furci și topoare, că te-ar fi râs vecinii, crezând că ești vreun prost cu chef de muncă. Așa că mai bine puneai mâna pe carte și rezistai în fața dictaturii, dând pagină după pagină și devenind un om din ce în ce mai cult în cap. Iar școala românească… Oh, ce elogii i se aduceau, ce oameni mari a dat aceasta Europei, lumii, istoriei…
Nu știu ce să spun
despre școala românească de până în 1989. Nu sunt calificat să vorbesc prea mult despre ea, pentru că decembrie 1989 m-a prins în clasa a IX-a. Știu doar că manualele de germană erau execrabile. Din clasa a VI-a, când am început studiul acestei frumoase limbi străine, m-am chinuit ani la rând să trec de oroarea pe care mi-o provocau lecțiile despre Genosse Nicolae Ceaușescu, despre Rumänische Kommunistische Partei și alte minuni ale epocii. Cuvintele germane pe care le stăpânesc cel mai bine și azi, la atâția ani de la traumele adolescenței, sunt Landwirtschaftliche Produktionsgenossenschaft – Cooperativa Agricolă de Producție.
Dar nu pot nega că școala românească…
În 1990 ne-a cuprins
febra privatizării. Cei care au prins perioada își mai amintesc tarabele care au împânzit trotuarele țării. Scăpaserăm de tirania statului și aproape oricine putea deveni patron. O masă pliantă, modelul de camping, era magazinul predominant al anului 1990. Țigări străine, jeanși turcești, încălțări și haine contrafăcute, dar purtând sigle pe care până atunci ni le desenam cu pixul pe maiourile chinezești, toate astea erau mărfurile capitalismului de masă, accesibil imediat. Mulți dintre studenții primilor ani post-revoluție au abandonat școlile înspre care, oricum, fuseseră împinși de părinți, pentru a deveni prosperi oameni de afaceri.
În climatul ăsta, în nebunia privatizărilor cu orice preț, după declarații de premieri care ne spuneau că industria românească e numai bună de dat la fier vechi, era normal să apară și învățământul particular.
Mulți dintre promotorii săi de la începuturi vedeau, cu bună credință, în facultățile private o alternativă reală la învățământul de stat ușor dogmatizat și cam greoi. Dar, cumva, s-a pierdut pe drum ideea de a face în România universități private de calibrul celor din Vest și s-a ajuns la ceea ce înseamnă azi facultățile private.
Pentru că domeniul nu avea
tradiție și nici istorie, pentru că nevoia de bani a fost mai mare decât nevoia de rigoare, facultățile particulare au devenit, destul de repede, varianta cea mai safe a băieților mai leneși de a scăpa de încorporarea în armată. Dacă intrai la particulară (și se intra extrem de ușor, spre deosebire de stat), mai amânai o vreme armata. A funcționat perfect până în 2003, când, după modificarea Constituției, armata nu a mai fost, oricum, obligatorie. Și așa a dispărut unul dintre cele mai nobile motive de a face o facultate la privat. Nu mai era presiune, așa că…
Oricum, în generațiile celor care au terminat liceul pe la începutul ultimului deceniu al secolului XX, a face facultatea la privat nu era o opțiune viabilă decât pentru cei mai puțin dotați. Tocmai examenele precare de admitere sugerau, din start, că proprietarii sunt puși mai mult pe făcut bani decât pe făcut educație.
Nimeni nu credea, atunci, că cei care absolvă o facultate particulară au vreo șansă în lumea reală, că, la final, se vor putea angaja undeva pe vreun post care necesită studii superioare și așa mai departe.
Dar lumea s-a înșelat,
iar diplomele de la particulari au devenit la fel de valabile ca acelea de la stat. Și tocmai statul a fost cel care a dat tonul. Măririle salariale pentru cei cu studii superioare, sporurile date pentru mastere, doctorate și diplome de cunoaștere a limbilor străine au împins la vale avalanșa imposturii din învățământ și au dat apă la moară fabricilor de diplome. Oameni până atunci corecți cu ei înșiși, mai ales, au făcut facultatea pe la 40-50 de ani, ușor înainte de pensie, obținând creșteri salariale importante pentru niște cunoștințe pe care oricum nu le foloseau. După diplomele de licență obținute facil au urmat doctoratele luate pe bandă rulantă, iar învățământul românesc s-a dus în bot cu o viteză amețitoare.
Nu s-a degradat învățământul privat, pentru că acolo n-avea ce să se degradeze, dar s-a prăbușit nivelul în învățământul de stat. Au apărut noi și noi centre universitare, a fi student e azi mai banal decât a avea bicicletă. Nu oricine își poate permite un vehicul pe două roți, autopropulsat, dar e la îndemâna oricui să-și trimită copilul la școli înalte, la oraș. În definitiv, avem vreo cincizeci de universități în țară, în timp ce fabrici de biciclete sunt doar vreo trei-patru.
Grav este că,
în ciuda semnalelor de alarmă trase de mulți de-a lungul timpului, de-abia azi reușim să vedem toți dezastrul din învățământul românesc. Și îl vedem plenar la fiecare șase luni, când în comisiile parlamentare sunt audiați viitorii membri ai câte unui nou guvern. De-abia acum ne luăm cu mâinile de cap și începem să plângem după ceea ce, prin comparație, chiar era școală în România destul de recentă.
Undeva, într-un sat uitat
de lume, două bătrâne care nu s-au mai văzut de multă vreme trebuie că stau de vorbă în fața bisericii. “Tu, Frosină, da’ ce-ți mai face nepotul, că n-am mai auzit nimic de el de ani de zile?” „Ei, ce să facă, a ajuns rector la oraș.” „Of, săracul, dacă nu i-a plăcut cartea…”
Nu e doar la noi, peste tot existā colegii private cu diplome care valoreazā mai putin decît rama.
E drept că germana e mai ușoară decât franceza, de pildă, dar frumoasă?!
Poți să-mi dai în cap cu ”De gustibus…” și precis merit, dar, Patrick, tu ai o genă defectă:)))