Circuitul petelor din Soare în natura umană

Decembrie 1996. Tămbălău, artificii, șampanie, poporul a învins. E drept, cu numai patru ani în urmă, același popor greșise grav și nici nu înțelesese necesitatea. Enigmatic, poporul ăsta. Dar cele rele s-au spălat, cele triste s-au rujat și hai și noi, țațo, la revoluția pașnică a schimbării. Nici nu cred că merită să mai amintesc cum ne pupam în decembrie. Era ziua (noaptea) victoriei. Afluiam pe Batiștei, către casa Malaxa, pe vremea aia sediul asociației 21 Decembrie care – nu-i nici un secret – avea un reprezentant de-al nostru în Parlament. Forțele democratice din Convenție cîștigaseră în încleștarea cu Ciuma Roșie (ori holera, scarlatina, turbarea, nu mai țin minte ce maladie, doar că era roșie). Noi, ca vechi luptători pe baricadele democrației, ridicam pînzele spre Occident. „Băiete, bagă cărbuni! O să facem o țară ca soa…“. Aici ne-am revenit un pic în simțiri și am dat discursurile pe șampanie. Urma să vină Constantinescu al nost, dimpreună cu liderii țărăniști, toată floarea cea vestită a țărăniștilor, ba chiar și Petre Roman, proaspăt vopsit democrat.

Degeaba povestesc azi, că nimeni nu mai reacționează la nimic, dar în seara, în noaptea aia lumea ieșise pe stradă cu mic, cu mare și, exact ca pe 22 decembrie anțărț, oamenii se îmbrățișau. Căzuse Iliescu, la revedere PDSR etc., etc. Nu cred că va trebui să vă mai plictisesc cu bucuriile noastre nebunești.

Pe la unu, două dimineața, ieșeam din sediu – nu abțiguit, nu, că nu erau chiar atîtea șămpănii, așa cum nu fuseseră droguri la țărăniști, mi-o cumpărasem pe a mea, ca un cetățean responsabil. Și acolo, în stradă, m-am întîlnit cu Doina Doru, veche colegă de cenaclu („Săgetătorul“) și proaspăt angajată la Media Pro. Cu un entuziasm temperat de oboseală, am făcut pași. Am depănat amintiri, am rîs și, la un moment dat, Doina se întoarce spre mine, cu păhăruțul de plastic în mînă, și zice clar ca lumina zilei: „Ce-o să mai plîngem în pumni peste patru ani!“.

M-am uitat la ea ca la o extraterestră. Păi, nu aveam noi 15.000 de specialiști? Aveam.

Peste acei patru ani fatidici, aveam să aflu că specialiști poate nu fuseseră, dar lăcuste, da. Că nu se pupa ce zicea Guvernul dimineață cu ce urma să bolborosească seara. Că ministerele erau mai ocupate cu alungarea duhurilor rele decît cu rezolvarea problemelor. Că trecuserăm razant pe lîngă falimentul de țară (în care au picat frații noștri mai prostuți, de la sudul Dunării), că toată economia era în ruină, iar eu, marele strateg, munceam în trei locuri deodată, încercînd să supraviețuiesc. Asta a fost bucuria. Colegii mei, de la Academia Cațavencu, au respectat armistițiul de șase luni și n-au cîrtit. Dar prostia se revărsa în valuri occidentale. Adică îmbrăcată în blană de oaie: „Vreți cu rușii? Trebuie să suferim!“. Și am suferit, pînă cînd a venit ceasul alegerilor din 2000, iar partidele s-au răspîndit care-ncotro, ca potîrnichile, mirosind a faliment, desființare, uitare. Cam așa s-a-ntîmplat.

Și acum mă uit la victoria Maiei Sandu. Experiența mă face să-mi fie rece și teamă cînd văd triumfalismul învingătorilor. În urmă cu zece ani, a mai fost un triumf, după care Moldova a dat înapoi cu trei decenii. Maia, dacă ne iubești, intră cu biciul peste ei. Și bea multă cafea, te rog, să nu adormi la cîrmă!