Lui Marin Preda nu-i plăcea să dea interviuri nici măcar în ultimul lui an de viață. Unul dintre nepoții lui, colegul meu de facultate, pe care-l chema tot Marin și tot Preda, a aflat asta chiar de la el, pe vremea cînd își petrecea vacanțele din studenție în casa romancierului. Stăteau de vorbă, pe apucate, cînd Preda era acasă, nu în palatul de la Mogoșoaia, unde avea camera lui și nu-l bătea nimeni la cap cu treburi de familie.
Poate și pentru că-i chema la fel, dar și după ce Preda bătrînul s-a prins că nepotul lui nu-l spiona și nici nu-l povestea, ca să facă pe grozavul, a început să-i facă mărturisiri. Om de onoare, colegul meu, cu care eram prieten apropiat, mi-a povestit una-alta despre el, cu țîrîita, de-abia după ce Preda a murit.
Cum o fi venit vorba într-o zi, că unchiul răbufnește. „Să te ferească Dumnezeu, Marinică, de interviuri după ce-ți iese o carte!” Lui Preda tocmai îi apăruse Cel mai iubit dintre pămînteni. Era epuizat de munca la carte, dar avea și starea aceea specială pe care i-o dădea succesul romanului la public. Tariful lui pentru interviuri era, de mulți ani, de 1.000 de lei. Adică atît cît cerea și Sadoveanu. Numai că, între timp, leul se devalorizase. Așa că suma exorbitantă pe care o primea Sadoveanu pentru un interviu nu mai însemna prea mare lucru în anii ’80. Asta știa și Preda, dar la întrebarea nepotului său, de ce nu cerea măcar 1.500, îi răspunde, ca unul care studiase chestiunea: „Dar dacă e ordin să nu mi se dea mai mult?”.
348 de vizualizări
