De la Tallinn la Riga, autobuzul intercity Ecolines face cam patru ore, pe autostradă. Dincolo de fereastră se derulează continuu bucăți de Estonia și Letonia: păduri dese și cîmpuri îngrijit lucrate, localități curățele, cu trotuare negăurite și case tradiționale din lemn, Marea Baltică, pe dreapta, din cînd în cînd (în pauza scurtă de la popasul aflat la cîteva zeci de metri de plajă, poți s-o și atingi, ca să vezi cît e de udă).
La intrarea în Riga, privirile sînt atrase de turnul TV de pe partea stîngă, un Eiffel leton ceva mai schilod, rămas pe retină pînă la hangarele de lîngă autogară, care, de la zeppelin-urile anilor ’20, au ajuns să adăpostească standurile vînzătorilor de brînză sau pește ale pieței Centraltirgus. Odată coborît din autocar, ești chiar la marginea Centrului Vechi, cuprins între rîul Daugava și Bastejkalns, parcul întins pe malurile canalului orașului, un fel de Bega a Rigăi.
Plimbarea de sightseeing începe, sugerează harta primită în biroul de informare turistică sau în recepția hostel-ului, de la Statuia Libertății, o femeie din bronz care ține în mîinile ridicate trei stele (cele trei provincii unite la independența obținută în 1918 sau cele trei republici sovietice baltice, conform versiunii oficiale de pe timpul comunismului), trece de podețul cu balustradele încuiate cu sute de lacăte (tradiție obligatorie pentru proaspeții însurăței, cică) și ajunge neapărat pe străzile pavate cu piatră cubică de lîngă Turnul Pulberăriei, singurul rămas în picioare din structura de apărare a zidurilor medievale sparte, ceva mai încolo, de Poarta Suedeză prin care au părăsit Riga trupele scandinave asediate de Petru cel Mare, în 1710.
O bună parte a clădirilor centrului istoric au fațade decorate cu detaliile stil turtă-dulce ale districtului vecin Art Nouveau; de exemplu, unul dintre simbolurile orașului, Casa Capetelor Negre, care e mai mult roșiatic-cărămizie. Excepție face, printre altele, goticul bisericii luterane Sf. Petru, în spatele căreia s-au postat cei patru muzicanți din Bremen și, iată, din Riga: măgarul, cîinele, pisica și cocoșul cocoțați unul peste altul care se pozează cu toată lumea dornică să le mîngîie boturile strălucitoare, punîndu-și o dorință.
Dacă te simți suficient de în formă pentru o tură pedestră de încă alți cîțiva kilometri, sightseeing-ul continuă peste Daugava, traversînd podul Vansu Tilts dintre castelul orașului (actualmente muzeu și reședință prezidențială) și terminalul de feribot, dincolo, în Pardaugava, cartierul care pînă acum vreo două sute și ceva de ani, la construcția primului pod, era un alt oraș. De pe partea astălaltă, de pe faleza largă, terasată, care coboară în trepte spre apă, dintre alergătorii, navigatorii de caiac și pescarii de ocazie, ai exact imaginea skyline-ului punctat de turlele ascuțite ale bisericilor și de turnul cu ceas al catedralei capitalei letone din vederile poștale vîndute la magazinele de suveniruri din centru. Returul circuitului are traseu pe Akmens Tilts, celălalt pod spre Pardaugava, în vecinătatea căruia amatorii de văzut trenuri și citit cărți locale pot vizita muzeul căilor ferate și biblioteca națională.
Impresia pe care o lasă Riga turistului de două zile în oraș e amestecată. Chiar dacă predomină imaginea de capitală cosmopolită, influențată de nemți și nordici, se simt încă legăturile puternice cu trecutul relativ recent: pe stradă se aude frecvent limba fostului imperiu (URSS), mai puțin cea a actualului (UE), și, cu cît te îndepărtezi spre periferie, trecînd de zona-tampon a mixului arhitectonic ziduri sobre de clădiri vechi – pereți vitrați de birouri moderne, o să intri mai adînc în lumea blocurilor gri ale perioadei sovietice. Și statuile contribuie la senzația asta, de la sculpturile revoluționarilor cu steag în mînă la lucrările artistice ale erei post-industriale, motoare pe profile metalice ruginite.
